(…) crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu prin care ajunge la îndumnezeire.
Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.
Taina Crucii este, într-adevăr, identificată cu Jertfa pe Cruce a lui Hristos de pe Golgota, dar, de asemenea, se deosebeşte de aceasta fiindcă preexistă înaintea celei dintâi şi lucrează împăcarea înaintea ei, adică înainte de Întrupare şi chiar înainte de Legea lui Moise. Astfel, Vechiul Testament poartă mărturie pentru existenţa Drepţilor, prieteni ai lui Dumnezeu, înainte de Lege şi după Lege, în timp ce Noul Testament face acelaşi lucru înainte de Răstignirea jertfelnică de pe Cruce.
Trebuie să se ia aminte la faptul că înainte de nimicirea celui care avusese stăpânire asupra morţii, existau acei Prieteni ai lui Dumnezeu, care, prin harul lui Dumnezeu, nu se temeau de moarte, ci aveau îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, o îndrăzneală ce depăşeşte ascultarea servilă pentru a deveni o voinţă sinceră dedicată lui Dumnezeu. Cât despre împotrivirea lui Moise la ameninţarea lui Dumnezeu că va nimici poporul, Clement al Romei scrie următoarele: “Şi Moise a zis: «Nicidecum, Doamne! Iartă păcatul acestui neam sau şterge-mă din cartea celor vii!». O slugă vorbeşte cu îndrăzneală înaintea Domnului, cerând iertare pentru mulţime, sau dacă nu, să fie şi el nimicit împreună cu ei” (Sfântul Clement al Romei, Epistola I-a către Corinteni 35). Tot astfel este şi iubirea cu totul lipsită de egoism a lui Pavel, iubire care se vede atunci când Apostolul zice: “Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup” (Romani 9, 3).
Iubirea deplină nu este doar mai presus de orice din lumea interesului pentru propria persoană, dar, totodată mai presus chiar şi de grija pe care o are prietenul lui Dumnezeu pentru mântuirea proprie, atunci când se pune problema mântuirii celorlalţi. Din această iubire lipsită de egoism a îndumnezeirii şi din prietenia cu Dumnezeu se naşte îndrăzneala Sfinţilor înaintea lui Dumnezeu. Sfinţii sunt îndumnezeiţi întru Hristos chiar mai înainte de mormânt şi în această îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu îşi pune nădejdea poporul lui Dumnezeu când invocă mijlocirea Sfinţilor. Însuşi Hristos vorbeşte despre această prietenie şi îndrăzneală, care este întemeiată pe Taina Crucii, adică pe îndumnezeire, atunci când spune: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 13-17).
Să se reţină aici, de asemenea, că roada nu este lucrarea pretinsă merituoasă sau lucrările harului irezistibil, aşa cum franco-latinii cugetă, ci iubirea celor care se află în theosis, iubire care nu caută folosul său propriu ci este răstignită pentru aproapele, precum Hristos S-a răstignit. Faptele bune nu sunt suficiente prin ele însele ca să-l pregătească pe om să-L vadă pe Dumnezeu ca lumină. Faptele bune luate separat, despărţite de har, sunt frunzele unui smochin uscat care nu aduce ca rod iubirea îndumnezeirii în Hristos; sunt un drum greşit care nu duce la întâmpinarea Mirelui cu candelele aprinse cu lumina dumnezeieştii slave şi a dumnezeieştii Împărăţii, ci duce la starea celor cinci fecioare nebune, la cea a smochinului uscat şi a omului care nu avea veşmântul de nuntă ce simbolizează răcirea harismei Duhului, stare pe care Sfântul Pavel ne îndeamnă să o evităm.
Ceea ce se spune despre slugi şi prieteni capătă înţeles atunci când este abordată împărţirea generală a etapelor desăvârşirii. Sluga face voia lui Dumnezeu din frica de pedeapsă; angajatul lucrează pentru recompensă, în timp ce tot ceea ce face prietenul este o roadă a iubirii altruiste. Prin îndumnezeire sau vederea lui Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu atinge progresiv starea de nepătimire (lipsa păcatului), urcând în continuare treptele desăvârşirii. Astfel, el aduce multă roadă şi roada va rămâne. Însă din punctul de vedere al lumii, această roadă poate părea lipsită de folos, mai ales când nu este însoţită de realizări remarcabile şi folositoare sub aspect material, de care să se poată folosi mulţi oameni. Lumea şi Dumnezeu nu socotesc lucrurile după aceeaşi măsură. Taina Crucii răstoarnă criteriile omului firesc. Din acest motiv, oricine încearcă să tâlcuiască Evanghelia lui Hristos şi Apostolul în duhul şi criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile şi postulatele lumii, se pune pe sine în afara realităţii care este în Hristos şi devine un sperjur faţă de făgăduinţa lepădării de diavol de la Botez şi faţă de Mirungerea care îl sălăşluieşte în Taina Crucii şi a Învierii ce aduce roadă în dumnezeiasca Euharistie. Toate lucrurile care sunt legitime în Hristos sunt dobândite doar prin Taina Crucii şi a Învierii, adică întru slava şi Împărăţia care sunt după Hristos şi nu după lume: “Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 24-25).
Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă, Editura Ecclesiast, 2011