MOSCOVA, 03 decembrie 2017 – Duminică după amiază a avut loc o întâlnire între Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii şi Patriarhul Daniel al României. Întrevederea s-a desfăşurat în Sala Tronului din Reşedinţa Patriarhală de la Mănăstirea Sfântul Daniil (Danilov).
Rugăciunea minții în inimă este miezul a ceea ce se numește teologie mistică, adică teologie ortodoxă. Prin rugăciunea minții în inimă se atinge și se exprimă unitatea și comuniunea omului cu Dumnezeu.
Când omul se unește cu Dumnezeu, îndată începe rugăciunea inimii. Sfântul Vasile cel Mare are un cuvânt revelator în privința aceasta. Spune că înțelegem limpede că Dumnezeu Se sălășluiește în noi atunci când avem pomenirea Lui neîncetată. Și, mai mult încă, suntem temple ale Preasfântului Duh, atunci când, în ciuda grijilor pământești cu care se ocupă rațiunea noastră, mintea se roagă în continuu.
Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. şi Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuşi, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulţirea binelui în lume.
Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative de a înfrunta oarecum moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-a acoperit sub un văl de tăcere absolută”. A vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți. Preocuparea pentru moarte poate să dezvolte anumite frici personale. ,,Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și se crede că nu există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.
Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.
Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în Fiinţa lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu în fiinţa omului.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.
Cine simte pe Unul Dumnezeu, acela simte şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu, căci, fiind în Dumnezeu, în El le vede pe toate – şi sine şi pe ceilalţi. Cel ce are simţurile duhovniceşti deschise ştie să vadă, să tacă şi să simtă duhovniceşte, acela înţelege despre ce se vorbeşte aici. Iar cel ce nu înţelege are simţurile sufleteşti vătămate.
Cel ce nu se dă pe sine ca un miel la tăiere pentru orice, fie şi pentru cea mai mică virtute, cel ce nu varsă sângele său pentru aceea, acela nu o va dobândi niciodată. Aşa Dumnezeu, în iconomia Sa, a rânduit să ne cumpărăm viaţa veşnică prin moartea noastră de bunăvoie.
Mărturia convertirii unui tânăr turc la Ortodoxie
Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu. Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol.
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale.
„Ce curioasă este lucrarea harului!”, exclama Părintele Sofronie (Saharov). „În Rusia am asistat la deplina nimicire a Bisericii – totul a fost năruit, ars. Patruzeci de milioane de creştini au fost supuşi caznelor, ucişi în chip sălbatec. Însă nici un singur ceas al suferinţelor nu a trecut în zadar, ci Biserica va începe să se rezidească din cenuşă, cu şi mai mare slavă duhovnicească decât în veacurile trecute. Lacrimile noastre nu vor fi în zadar!”.
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el,dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune: Cum atunci?
După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârşirea faptelor rele) tot aşa şi harul divin (ne îndeamnă la săvârşirea faptelor bune). Dar (nici una din cele două puteri) nu ne forţează, ci ne lasă libertatea de discernământ şi de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuşi – iar nu satan – primeşte pedeapsa, ca unul care a săvârşit răul, nu împins cu forţa, ci sfătuit de cugetul său.
O, suflete păcătoase, suflete nerușinate, suflete care pururi ai urât viața cea plăcută lui Dumnezeu! Mult te vei mai lăsa târât de reaua deprindere cu gândurile viclene? Ce aștepți în nepăsarea asta a ta?
Ridică ochii tăi spre cer când acesta, ca o oglindă curată, slăvit luminează pământul cu stelele, și zi mirându-te: „Dacă stelele luminează cu atâta slavă, cu cât mai mult Drepții și Sfinții, care au făcut voia lui Dumnezeu, vor străluci cu lumina cea negrăită a slavei mântuitoare în ceasul când va veni Domnul?”
În luna noiembrie, ziua a 15/28, se face pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.
Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă.
Vă invităm să urmăriți un documentar despre pământul sfânt, locul unde s-a născut ca om Dumnezeul nostru, Iisus Hristos.
Patru lucruri sunt rele şi dacă unul din acestea are omul, nu poate să se pocăiască, şi rugăciunea lui nu este primită la Dumnezeu:
1. mândria, când socoteşte că vieţuieşte bine;
2. că mulţi se folosesc şi se zidesc din întâlnirea şi vorbirea cu el;
3. că vieţuirea lui place şi lui Dumnezeu, şi oamenilor; şi
4. că adevărat s-a izbăvit de păcatele sale cele multe după ce s-a depărtat în pustie.