Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!
Pe lângă alte obiceiuri şi predanii rele, pe care le aveau cărturarii, fariseii şi bătrânii evreilor, aveau şi aceste două: una, a-şi spăla mâinile înainte de a mânca; şi alta, a învăţa copiii să nu cinstească, nici să hrănească şi să ajute pe părinţii lor când au trebuinţă de ajutor la bătrâneţe, precum porunceşte Legea lui Dumnezeu, ci să-i lase neajutoraţi şi neîngrijiţi la bătrâneţe. Şi ca să aibă la aceasta, pricină binecuvântată, învăţau copiii să afierosească orice aveau în Korvana, adică, în sfânta vistierie a Bisericei.
Căutăm şi batem – însă dăruirea este la voia Împărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală şi, mai presus de toate, roagă-te.
Vrăjmaşul mântuirii noastre, împreună cu o oaste întreagă, este cel care năvăleşte asupra începătorului, ca să nu-l lase să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, care e înăuntrul nostru.
Pornind de la starea aceasta în care te afli ‒ şi care aminteşte, într-o măsură foarte slabă, ce-i drept, de chinurile din iad ‒, poţi judeca şi cu privire la cele dimpotrivă: de vreme ce există chinuri de iad, înseamnă că există şi bucurie şi fericire negrăită, cum „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, care sunt ascunse înăuntrul nostru, care şi sunt Împărăţia lui Dumnezeu.
Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Fără să vrei, dacă privești în jur și de aci mai departe peste țări și mări cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După războiu mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate.
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” (Mat. 5:8)
1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.
La întrebarea „Te iubești pe tine însuți?” mulți oameni răspund greu sau chiar nu au un răspuns. Legătura noastră cu noi înșine ne este de obicei neclară încât ni se pare atât de imperceptibilă ca și aerul. Însă acest aer se întâmplă uneori să fie greu de respirat. Atitudinea inconștientă față de sine afectează viața unei persoane, determină emoțiile și comportamentul ei. O persoană poate să-și fie recunoscătoare sieși sau să fie nemulțumită de sine, poate să se facă pe sine plăcută sau neplăcută.
Cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, aici, în Atena, l-a chemat o familie să-i facă Sfântul Maslu. O cameră a casei era închiriată de cineva, care era într-un grad avansat de boală. Când a terminat slujba Sfântului Maslu, stăpâna casei i-a spus să meargă şi în camera bolnavului aceluia şi să-l miruiască. După ce I-a miruit, s-a aşezat lângă el, l-a întrebat cum îl cheamă și cum se mai simte. Bolnavul i-a spus că îl cheamă Iacov. „Aaa! Bravo, fiule!
De acum nu mai avea noaptea lupta diavolilor, ci „lupta” sfinţilor şi a lui Dumnezeu. Iar aceasta, nu pentru că au încetat cu totul ispitele, ci pentru că avea o dăruire şi o dragoste atât de fierbinte față de sfinţi şi de Dumnezeu, încât aceasta îi inunda sufletul în întregime şi se revărsa şi asupra celorlalţi. În mintea şi inima sa n-a rămas nici un colţişor gol în care să se încuibeze ispita.
Tema dogmei şi a moralei în general este enormă, fiindcă în esenţă îmbrăţişează fiinţa Bisericii şi fiinţa credincioşilor. Conţine toată credinţa noastră şi toată viaţa sfântă a Bisericii. E imposibil (pentru că în cele din urmă este o mare taină) s-o dezvolte cineva în câteva pagini, chiar dacă se referă doar la un singur sfânt contemporan al Bisericii noastre.
După cum constituţia ţării determină în linii mari viaţa cetăţenilor, aşa trebuie, păstrând proporţiile, să vedem şi dogma în viaţa credincioşilor în cadrul Bisericii.
Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: „Cred ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi”. Dacă cineva spunea aceasta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lor şi să-i convingă, ci avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: „Cum să nu am încredere în Sfinţii Părinţi? Aceştia au avut şi mai multă experienţă, căci erau virtuoşi şi sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinţii Părinţi?”. Să avem încredere în tradiţie.
Din cauza nenumăratelor imperfecţiuni existente în raporturile noastre reciproce, pot apărea multe situaţii critice şi, dacă ar fi să ne supărăm de fiecare dată, ar însemna să nu ne mai rămână de trăit decât câteva luni!
În plus, supărarea şi enervarea nu pot îndrepta lucrurile, ci dimpotrivă, le pot degrada, datorită propriei lor… degradări. Mai bine să fim mereu calmi, egali cu noi înşine, plini de dragoste şi respect faţă de oamenii cu o moralitate în suferinţă şi în special față de apropiaţii, rudele şi subalternii noştri.
Mă numesc Stavritsa Zahariou și sunt greco-americană. În 1969 am mers ca misionară în Africa. Am 75 de ani și 15 ani dintre aceștia i-am petrecut în Africa, aproape de frații noștri în suferință, împrăștiind sămânța Evangheliei lui Hristos. Am domiciliul permanent în Nairobi, Kenya, și de acolo merg în Kampala, Cameroon și în alte locuri unde este nevoie să fie împrăștiată sămânța Evangheliei.
Sunt misionară a Arhiepiscopiei Americii. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor filantropi, am construit 12 biserici pe Continentul Negru. A zecea biserică pe care am construit-o am închinat-o Arhanghelului Mihail și am vrut să pictez icoana lui, copie a icoanei de pe poarta de nord a Patriarhiei. Tocmai terminam icoana de zugrăvit, când a venit poștașul și mi-a adus o scrisoare de la Părintele Sotirios Trampa.
„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” (Gal. 4:6)
1. De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că sântem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.
Mulţi consideră că este foarte greu să trăiască conform credinţei şi să împlinească voia lui Dumnezeu. În realitate acest lucru este foarte uşor. Trebuie doar să fim atenţi la detalii mărunte, la „fleacuri”, şi să ne străduim să nu cădem în cele mai mici şi mai uşoare greşeli. Aceasta este calea cea mai simplă de a intra în lumea duhovnicească şi de a ne apropia de Dumnezeu.
Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”.