Iată-ne ajunși la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede “Duminica Iertării”, doua zile – Miercurea și Vinerea – au fost rezervate spre o “postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială și tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat: “Răsărit-a primăvara postului și floarea pocăinței. Deci sa ne curățim pe noi fraților de toată spurcăciunea și Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ție, Unule Iubitorule de oameni.”
Biserica pomenește apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toți bărbații și femeile care au fost “luminați prin postire”: sfinții, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila “artă” a postirii și a pocăinței. În nevoința la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri: “Veniți toți credincioșii să lăudam cetele cuvioșilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi și pe toți împreună și viețile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le…” Avem sprijinitori și pilde: “Mulțimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinți cuvioși, vă cinstim; ca prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut”.
În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei “Duminica Iertării” dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menționat: “Izgonirea lui Adam din Rai”. Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum știm că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viață binecuvântată iar existența lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide ușa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseții împărăției lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca și Adam: “Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta și șezând în preajma lui plângea tânguindu-se și cu glas de umilință zicea: Vai mie ce am pătimit eu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu și de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce ești pentru mine sădit și pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine și pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta și Mântuitorul către dansul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”
Postul este eliberarea de sub robia noastră față de păcat, din temnița “acestei lumi”. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14-21) stabilește condițiile acestei eliberări. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorințele si îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătușa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuși, postul nostru nu trebuie sa fie fariseic, nu trebuie sa ne “fălim” întru acesta. Nu trebuie “sa ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns”. Cea de-a doua condiție este iertarea – “că de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Biruința păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Așadar, prima încercare de a sparge aceasta fortăreață a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între mine și “vrăjmașul” meu iertarea lui Dumnezeu însuși. A ierta este depășirea “punctului mort” în relațiile umane și raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crăpătura” împărăției cerești deschisă către această lume păcătoasă și decăzută.
Postul Paștelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă și frumoasă, lipsește din atât de multe biserici ale noastre. Totuși nimic nu destăinuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.
Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcați în veșminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului “Doamne strigat-am către Tine…” anunță venirea Paștelui și, dincolo de Post, apropierea Paștelui! “Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, sa ne curățim trupul. Sa postim precum de bucate așa și de toată patima, desfătându-ne cu bunătățile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu și Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne”.
Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: “Lumină lină a Sfintei slave”. Preotul slujitor înaintează către “locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunță sfârșitul unei zile și începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vestește începutul Postului: “Să nu întorci fața Ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi ia aminte spre sufletul meu, și-l mântuiește pre el”.
Ascultă melodia unica a acestui stih – această strigare care dintr-o dată umple biserica: “când mă necăjesc degrab mă auzi” – și vei înțelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde și nădejde, dintre întuneric și lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârșit. Stau în fața lui Dumnezeu, în fața slavei și a frumuseții împărăției Sale. Realizez că aparțin acesteia, ca nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt țel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul și tristețea păcatului, “când mă necăjesc!”. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate “griji de sufletul meu”. Pocăința este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.
Repetăm de cinci ori Prochimenul și iată că Postul a sosit! Veșmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rostește cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi “cheia Postului”. Se citește pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoțită de metanii. La sfârșitul slujbei credincioșii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. În timp ce ei săvârșesc acest ritual de împăcare, pentru că Postul Mare începe prin aceste mișcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăția, strana intonează cântările pascale. Vom rătăci patruzeci de zile prin deșertul Postului, dar la capăt strălucește deja lumina Paștelui, lumina împărăției lui Dumnezeu.
Părintele Alexander Schmemann