În Psalmul Vecerniei (103) apare asociat mării brăzdate de corăbii un balaur (Leviatan) „care se joacă într-însa“ (v. 27). Pentru ascultătorul modern acest mic detaliu poate fi încadrat în descrierea generală a creaţiei din psalm. Să fie oare vorba pauşal de monştrii marini? Să fie corabia, un adevărat „balaur“ al tehnicii pentru vremea respectivă? Să fie referire ciudată la vreun dinozaur, aşa cum cred unii literalişti din Lumea Nouă?
Ce altceva este trupul porcesc decât a lăsa pântecele fără hotar şi a-l umple pururea şi a nu avea vreme rânduită anume pentru trebuinţa trupului, cum au fiinţele cuvântătoare [deoarece, în cazul animalelor, instinctul le limitează consumul de mâncare şi de apă]. Şi ce se naşte din aceasta? De aici se naşte îngreuierea capului şi multă greutate a trupului împreunată cu slăbirea umerilor. Apoi nevoia de a părăsi liturghia (slujirea lui Dumnezeu).
Pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănâncă, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor.
Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.
„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” [Pilde 23:17]
1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.
Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta.
Virtuţile trebuie lucrate nu doar o dată, ci trebuie să facem în aşa fel încât ele să rămână pururea în noi, să fie înrădăcinate în noi şi, astfel fiind, să nu rămână la aceeaşi treaptă, ci să sporească din ce în ce mai mult, crescând în putere şi rodnicie.
Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.
Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre. Pentru că nici înfrânarea de la mâncăruri, nici postul nu ne sunt cerute ca scop în sine, adică pentru ca să rămânem în stare de ajunare, ci ca să dobândim toată dispoziţia spre a ne dărui celor duhovniceşti după ce ne îndepărtăm de lucrurile lumeşti.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie.
Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
În vremea noastră foarte puţini oameni trăiesc după voia lui Dumnezeu. Majoritatea sunt indiferenţi sau se află într-o deplină necunoştinţă. Din păcate, situaţia e gravă din punct de vedere duhovnicesc şi clericii îşi fac probleme cum vor putea să se apropie de oameni şi să le vorbească despre Mântuitorul Hristos. În această lucrare nu este nevoie de înţelepciune lumească, nici de harisme extraordinare. Harismele nu sunt rele în sine, dar nici necesare. Dacă există, este bine. Iar dacă nu există, nu trebuie să ne neliniştim.
Omul este făcut să se miște veșnic și este făcut astfel încât această mișcare veșnică nu numai să nu îl obosească, ci, într-un fel anume, să fie viața lui, să fie întreaga viață a existenței sale și întreaga lucrare a existenței sale.
Desigur, pe lângă această am mai adăugat și alte lucruri. Am încercat să vă explic ce înțeleg atunci când spun că omul este făcut să fie veșnic în mișcare. Veșnic în mișcare nu în puținii ani pe care îi va trăi în această lume – cincizeci, șaptezeci, o sută de ani – ci veșnic în mișcare din momentul în care începe să existe și pentru totdeauna. Am subliniat faptul că și în viața cealaltă omul va fi, să spunem așa, în mișcare.
De aceea vă rog ca cel puţin cealaltă vreme a postului s-o folosim aşa cum se cuvine, şi în fiecare săptămână, mai curând în fiecare zi, să ne cercetăm pe noi înşine şi să smulgem greşelile din sufletul nostru, si să ne îngrijim şi pentru apariţia izbânzilor, aşa cum ne-a îndemnat profetul David, să ne îndepărtăm de rele şi să ajungem la virtute, fiindcă acesta este postul adevărat.
De multe ori s-a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înţeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne insuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu insuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă insuflată, ca o pregătire spre a primi lumina învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfinţeniei pentru a se însufla.
În Pateric se spune aşa: „Iubiţi neagoniseala şi tăcerea, căci de acestea atârnă toată viaţa călugărului!” Deci, se presupune că un călugăr trebuie să-şi ducă viaţa mai ales în tăcere; bineînţeles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne-a dat Dumnezeu grai, ni l-a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timişoara (eu am făcut liceul la Timişoara) şi când scotea pe câte unul la răspuns şi nu ştia, zicea: „Tăcerea-i de aur, vorba-i de argint! Ăsta-i plin de aur!”
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
Interviul de mai jos a fost realizat de un corespondent al Agionoros.ru la Mănăstirea „Întâmpinarea Domnului” din Moscova, cu ocazia publicării în limba rusă a cărții Mitropolitului Athanasie de Limassol „Inima deschisă a Bisericii“. Articolul original din limba rusă poarta titlul: „Biserica răspunde celor mai importante întrebări despre viața omului”.
Scrisoarea a V-a,
Atena, 7 martie 1905
Iubita mea fiică întru Domnul Ecaterina, bucură-te!
Am primit scrisoarea ta şi am aflat noutăţile de la voi. Boala ta m-a întristat, precum şi faptul că aţi răcit din cauza umidităţii din chilie. Mă minunez de felul cum gândiţi: de vreme ce starea chiliei este în felul acesta, aţi putea-o repara cu puţini bani. De ce nu mi-aţi scris să vi-i trimit, ca să nu răciţi şi să vă primejduiţi în felul acesta viaţa?