În această primă Duminică de după Rusalii sărbătorim sfinţenia şi pe sfinţi. Aţi ascultat pericopa evanghelică pe care Biserica a rânduit-o pentru ziua de astăzi. Sunt în ea cuvintele Mântuitorului pe care El le-a spus, pe de o parte, ucenicilor Săi, iar pe de alta, nouă, tuturor. Spune Domnul: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar pe cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”.
Aşadar, prima cerinţă pentru ca cineva să devină sfânt este aceea de a-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Este esenţial însă ca această mărturisire să fie făcută nu în taină sau în cerc restrâns, ci public, în văzul şi auzul tuturor, fără nici un fel de sfială, ruşine sau frică, limpede, răsunătoare, cu ecou în conştiinţele semenilor şi cu roade în ogorul lui Dumnezeu. Pe aceasta au înţeles-o cel mai bine sfinţii apostoli. Spuneam în Duminica trecută, de Rusalii, cum apostolii – fricoşii, laşii de ieri – prin puterea Duhului Sfânt au devenit curajoşii şi îndrăzneţii de azi, ieşind fără sfială în faţa mulţimilor şi propovăduindu-L pe Iisus Hristos în toată plenitudinea Lui, mai întâi acolo, în Ierusalim, apoi în Samaria, apoi în Antiohia, iar de aci, în special prin Sfinţii Petru şi Pavel, în toate cetăţile şi la toate popoarele din jurul Mediteranei, din Cilicia până în Spania, dar şi înaintând prin Macedonia spre gurile Dunării, până’n vatra strămoşilor noştri, prin predica Sfântului Apostol Andrei.
Şi de vreme ce L-au mărturisit pe Hristos cu voce tare şi puternică, toţi, absolut toţi, fără excepţie, au murit de moarte martirică. De la ei a învăţat mărturisirea deschisă Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir al Bisericii Creştine, cel care în faţa tribunalului iudaic, în care clocotea ură şi setea de răzbunare, L-a mărturisit răspicat pe Iisus Hristos ca Fiu al Lui Dumnezeu, pe Care el, atunci, înaintea morţii Sale, într-o clipă de extaz, ÎI vedea înconjurat de slava Părintelui Ceresc. Pentru această mărturisire, Ştefan a fost scos afară din cetate şi ucis cu pietre.
Cu el, cu Ştefan, a început lungul şir al martirilor creştini, care, cel puţin în primele trei secole, adică până când la cârma imperiului a venit Constantin cel Mare, au suferit aspre prigoane din partea celor mai mulţi din împăraţii Romei, care i-au târât în fața tribunalelor cerându-le să se lepede de credinţa în Iisus Hristos, să-L abjure în fața judecătorilor şi-n fața uneltelor de tortură. Unii dintre ei, oameni fiind, au abjurat, fie că le-a fost frică, fie că şi-au menajat familiile, devenind „căzuţi”, aşa cum i-a numit Biserica; după ce trecea prigoana, ei puteau fi reprimiţi în Biserică, cu multă greutate şi după multe probe, dar fără dreptul de a intra în cler, adică de a deveni diaconi sau preoţi.
Aşadar, Biserica era destul de aspră cu ei, dar, din fericire, aceştia au fost puţini. Imensa majoritate au fost aceia care, întăriţi de Duhul Sfânt şi încurajaţi de semenii lor,
L-au mărturisit pe Iisus Hristos în fața prigonitorilor, preferând să moară de sabie sau suliţă, fiind încredinţaţi că sufletele lor merg de-a dreptul la Acela Care îi aştepta în pragul împărăţiei.(E momentul să vă amintesc că termenul de „martir” înseamnă martor, adică cel ce depune mărturie şi care, prin aceasta, devine mărturisitor). Credinţa lor nestrămutată în ceea ce mărturiseau le-a dat putere, curaj şi tărie în fața chinurilor şi a morţii. Numărul lor a fost imens, şi tocmai de aceea nu-i cunoaştem pe toţi. Jertfa lor a fost imensă, dar şi roditoare, ceea ce l-a făcut pe marele apologet creştin Tertulian să afirme, printr’o frază celebră, că sângele martirilor e sămânţa din care creşte Biserica. Asta înseamnă că în timp ce ei piereau, numărul creştinilor se înmulţea vertiginos pe măsură ce cunoşteau avertismentul rostit de însuşi Domnul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”. Acest adevăr a fost cunoscut de sfinţii martiri ai Bisericii Creştine, şi de aceea au mers ei bucuroşi la moarte pentru Hristos, convinşi fiind că cei ce ofereau chinurile şi moartea nu le puteau ucide decât trupul, nu şi sufletul.
De aceea, dragii mei, această condiţie esenţială, aceea a mărturisirii deschise, a fost valabilă nu doar pentru credincioşii vremilor trecute, ci rămâne în picioare şi pentru noi, cei de astăzi, ca şi pentru cei din veacurile viitoare. Mă gândesc la aceia dintre noi, mai vârstnici – şi mă gândesc cu destulă mâhnire şi amărăciune – din vremea când în deceniile comuniste din ţara noastră era interzisă mărturisirea deschisă a lui Hristos, interzisă era practicarea deschisă a Sfintelor Taine, era interzisă rugăciunea în public, mulţi dintre noi au preferat să creadă în taină şi să nu mărturisească deschis. Au socotit că aşa e mai bine, să se menajeze pe ei înşişi, să-şi menajeze serviciile prin care-şi câştigau pâinea pentru ei şi familiile lor, să-şi protejeze copiii din şcoală sau universitate.
Pentru asemenea cazuri, nu noi avem căderea să judecăm, ca unii care nu dispunem de instrumentele necesare unei judecăţi drepte, căci doar Dumnezeu este cel Care-l judecă pe fiecare în parte, numai El cunoscând motivaţiile, scopurile şi mijloacele, doar El cunoscând universul lăuntric al fiecăruia, adâncurile conştiinţei, acolo unde se petrec arderile de taină ale fiinţei omeneşti. Dar dacă ne punem în fața avertismentul Mântuitorului: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”. Cel puţin aceia dintre noi, care atunci, în vremi de restrişte, nu au avut curajul să-L mărturisească deschis pe Hristos, să-L mărturisească cel puţin astăzi, când nu mai există primejdia unei astfel de mărturisiri.
IPS Bartolomeu Anania