Somnul pe săturate este o tulburare a trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul îndelungat îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţiază. Dar mai bun este dormitul în tăcere şi întru cunoaştere decât privegherea întru deşertăciune.
Dumnezeu ne învaţă: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu“. Sfântul Maslu nu conţine nici o rugăciune pentru moarte, ci toate rugăciunile sunt spre folosul şi ajutorul celor vii.
– Nu te poţi păzi! Şi ce am spus altor tineri vă spun şi vouă astăzi: Tot ce este porunca lui Dumnezeu, tot ce ţi se pare teribil de greu, nu este greu deloc: este cu neputinţă! Firea ta, când se simte deznădăjduită, că „voi putea eu vreodată să ajung la asta?” – firea ta mărturiseşte că „lucrul acela nu face parte din mine,” nu face parte din firea noastră biologică. Dar, de la Dumnezeu, nici să nu aşteptaţi mai puţin decât cele cu neputinţă! Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le facem şi noi.
Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut minciuna (Facere 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi.
Eu cer de la Dumnezeu:
1. Un bun care există, nu unul doar închipuit, visat, care trăiește doar în imaginația mea, iar toate câte sunt au primit ființarea lor de la Dumnezeu, căci fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In 1, 3), și, prin urmare, nimic din ceea ce există nu există fără El.
Unele mame acordă cu precădere mare atenţie hranei bogate şi sănătăţii copiilor lor. Altele se străduiesc să le dea o educaţie adecvată. A treia categorie îşi concentrează toate eforturile în a dezvolta la copiii lor talente şi vor să vadă în ei muzicieni şi pictori talentaţi sau savanţi renumiţi.
Familia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.
Aşa cum a descoperit Iov, Dumnezeu ne poate vorbi prin intermediul suferinţei. Durerea este inevitabilă pentru o viaţă care se încheie cu moartea şi este impregnată de semnele morţii. In urma unei dureri provocate de boala gravă a soţiei sale, cineva a scris: „După trei decenii ne-am alăturat şi noi celor care păşesc în valea suferinţei şi am descoperit de câte nenumărate bezne şi umbre au parte unii ca aceştia. Atâta vreme am fost izbăviţi de ele!”.
Aţi auzit ce s-a petrecut în ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Doi demonizaţi, doi oameni în care intraseră diavoli, L-au întâlnit şi au strigat: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8, 28-29) şi, mai departe, aţi auzit cum Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească. Ce este diavolul?
Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut.
Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi copilaşii, să se îndeletnicească cu faptele bune, să se roage şi, îndeobşte, să petreacă în căldura şi confortul familiei, nu să fie tot timpul încordat, încercând să câştige tot mai mult.
Cele mai multe și cele mai mari minuni ale Starețului Paisie Aghioritul au fost învierile duhovnicești. Foarte mulți oameni nepăsători în ce privește viața duhovnicească, atei convinși, oameni fără nici o îngrădire morală, au înviat duhovnicește, au început cu multă râvnă o viață după Dumnezeu, fie în urma unei apariții a Starețului de după moartea acestuia, în somn sau aievea, fie, cel mai adesea, în urma citirii unei cărți de-a Starețului. Unii dintre aceștia au intrat chiar în viața monahală.
Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol”, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa”. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic, ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi de aceea avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi puţină fantezie, lucruri pe care i le cultiva diavolul şi astfel îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri, acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă.
Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru.
Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti.
Viața duhovnicească nu-i altceva decât strădania noastră neîntreruptă de a ne arăta vrednici de suflarea de viață dăruită de Dumnezeu alcătuirii noastre de lut. Nimic altceva nu cere Domnul prin cuvintele Evangheliei, decât să prețuim darul simplității gestului mântuitor!
Odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă.
Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot (…). Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la o distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.