Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol”, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa”. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic, ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi de aceea avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi puţină fantezie, lucruri pe care i le cultiva diavolul şi astfel îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri, acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă. Cel ce vedea această scenă, credea că are diavol. Sărmanul, să aibă aşadar o sensibilitate, să scuipe gândurile de hulă şi totuşi să i se spună: „Ai diavol!”?!
De multe ori, gândurile de hulă vin şi din pizma diavolului. Uneori, mai ales după priveghere, atunci când eşti rupt de oboseală şi nu te poţi împotrivi, diavolul, făcătorul de rău, îţi aduce gânduri de hulă şi apoi, ca să te încurce sau să te arunce în deznădejde, începe să-ţi spună: „Astfel de gânduri nici diavolul nu are! Nu te vei mântui!”. Poate aduce gânduri de hulă chiar şi împotriva Duhului Sfânt, ca după aceea să spună că acest păcat nu se iartă.
– Părinte, un gând de hulă poate veni şi din pricina noastră?
– Da, şi omul însuşi poate da pricină. Atunci când nu există sensibilitate, gândurile de hulă provin din mândrie, din judecarea aproapelui. De aceea, atunci când vă nevoiţi şi aveţi gânduri de necredinţă, de hulă, să ştiţi că nevoinţa se face cu mândrie. Mintea se întunecă din pricina mândriei, începe necredinţa şi omul se goleşte de Harul lui Dumnezeu. Sau atunci când cineva se ocupă cu subiecte dogmatice, fără să aibă astfel de înclinaţii, după aceea are gânduri de hulă.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, volumul III. Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 38-39