Crucea cea mai grea pentru o femeie este cea de a fi soţie de preot (…). Soţul e toată ziua în biserică, alături de enoriaşi, iar ea stă acasă cu copiii. Ea doreşte să meargă la o distracţie lumească, soţul însă nu are dreptul. Despre zile de odihnă, cel puţin duminica, nici nu poate fi vorba. Dacă lucrează la un serviciu care nu are nimic comun cu biserica, posibil ca unii din colegi să o condamne şi să o evite. Acasă, dacă se întâmplă să vină cineva în vizită, ea rămâne aproape întotdeauna o umbră a bărbatului, căci oamenii vin cu diferite probleme la preot, iar datoria ei este să fie amabilă cu toţi.
„Fiii şi zidirea cetăţii întăresc numele; iar mai mult decât amândouă acestea se socoteşte femeia fără de prihană” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, 40, 21). „Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii” (Pilde 31, 23).
Preotul este legat prin Taina Spovedaniei. Multe din cele ce îl frământă el nu le poate împărtăşi nimănui, nici chiar soţiei; în această situaţie e nevoie de multă înţelepciune duhovnicească.
La început, multe preotese se plâng. De exemplu, la nici o lună de la hirotonia soţului, tânăra soţie i-a reproşat: „Eu am sacrificat pentru tine tot ce am avut mai scump, iar tu te-ai îndepărtat de mine. Tu ai primit altarul, iar eu, în schimb, am rămas singură”. La care soţul i-a răspuns: „Ai puţină răbdare! În curând vom fi iarăşi împreună”. Relaţiile dintre ei s-au îmbunătăţit: ea a devenit ajutorul lui cel mai de preţ. Căsnicia lor a luat o nouă formă, mult mai adâncă.
Altă femeie, după ce a devenit soţie de preot, regreta timpurile când mergea la teatre şi concerte.
Înainte de a accepta să devină soţia unui preot, femeia trebuie să se întrebe dacă într-adevăr doreşte acest lucru.
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 251-252