
„O inimă fără patimă este viața trupului, pe când pornirea pătimașă este ca un cariu în oase” (cf. Pilde 14, 30).


„O inimă fără patimă este viața trupului, pe când pornirea pătimașă este ca un cariu în oase” (cf. Pilde 14, 30).

Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?
Să cultivi noblețea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce înseamnă izolare? Este ca și cum ți-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg, copilașul meu!”.

In 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre.

Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.

Noi pomenim pe morţii noştri, pe înaintaşii noştri, pe cei pe care îi mai ştim cu numele şi pe cei pe care nu-i mai ştim, pe cei care au fost în neamul nostru şi au pierit, pe cei cărora li s-au făcut pomeni şi pe cei cărora nu li s-au făcut pomeni, pe cei pregătiţi şi pe cei nepregătiţi.

Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „şi de trăim, şi de murim, ai Domnului suntem”. Deci nu vorbim despre morţi şi vii în Biserică, ci despre pururi candidaţi la înviere. Într-adevăr, dacă cei morţi ar muri, n-am putea face nimic. Dar pentru că cei morţi sunt vii, putem să facem totul pentru ei. Biserica nu este alcătuită doar din Biserica triumfătoare sau doar din Biserica luptătoare, ci din Biserica slujitoare.

Celor aflați în ascultare, diavolul le sădește pofta unor virtuți peste putere; iar pe cei din liniștire îi îndeamnă la nevoințe nepotrivite lor.

Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim – nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi…

Mulţi dintre acei care merg la una şi aceeaşi biserică nu se ştie de ce socotesc că au la biserică locul „lor”, cu adevărat cumpărat. Şi gândiţi-vă numai ce faceţi dacă veniţi şi locul este deja ocupat de altcineva, care a venit mai devreme decât voi la biserică.

Cred în Hristos, sunt legat de dragostea lui Hristos. Mă încred numai în Hristos, pe Care L-am cunoscut în biserică. Într-o anume clipă, căutarea sinelui autentic m-a condus în Athos. Acum, cu toate puterile sufletului meu, doresc să mă asemăn, chiar şi într-un grad mic, lui Hristos, deoarece întru Acesta îmi este mie viaţa autentică, veşnică, dumnezeiască. M-am oprit să mai caut.”

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobândească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.

Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un necaz. Toţi păcătuim necontenit – alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu.

„Ascultarea pe care o face cineva părintelui său îi naşte gânduri de evlavie şi lacrimi, chiar dacă s-a rugat doar câteva minute pe ceas.”

E la modă să ne scuipăm credinţa în vreme ce alţii şi-o apără pe-a lor cu dinţii. E la modă să nu avem nici cele mai elementare noţiuni de Ortodoxie, dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit şi suficient şi să proferăm împotriva „creştinopaţilor” „pupători de moaşte”.

Fraţi creştini,
Într-o zi de 18/31 Octomvrie, acum o mie opt sute şi ceva de ani, Sfântul Evanghelist Luca a trecut prin martiraj la viaţa cea veşnică. Şi aşa, bătrân fiind pe pământ, el a trecut cu slavă de mucenic la viaţa cea în veci neîmbătrânitoare…
Lumina acestei vieţi el o văzu în Antiohia Siriei, într-o familie de bun neam. Şi dăruit cu viaţa aceasta, primi totodată de la bunul Dumnezeu, încă alte multe şi alese daruri sufleteşti pe care, cu sprijinul familiei, le spori şi le împodobi cu râvnă vieţii sale. Aşa el dobândi învăţătura elinească şi egipteană, nu numai în ramura filosofiei, dar îndeosebi în artă şi ştiinţa de medic, ajungând un prea iscusit doctor. Odată cu acestea însă, cultiva ca pe o plăcută îndeletnicire şi pictura. Iar în cele din urmă, dorind să cunoască şi învăţătura biblică, se duse la Ierusalim.

În vremurile noastre trecem prin multe greutăți și una dintre acestea este pandemia. Dar de ce exagerăm lucrurile? De ce avem impresia că trecem prin mari greutăți în zilele noastre? În care epocă nu au fost greutăți? În care epocă nu a existat martiriu? Dacă am fi trăit în vremea Sfinților Apostoli cum am fi trăit? Atunci când omul îl cunoaște pe Dumnezeu, toate celelalte sunt detalii. Problema noastră e să dobândim dragostea de Dumnezeu.