În rai omul se bucura de privilegiul de a-I vorbi lui Dumnezeu faţă către Faţă. Contemplarea chipului Ziditorului său era pentru el izvorul fiinţării, împărtăşirea din însăşi viaţa dumnezeiască. Adam a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu prin suflarea de-viaţă-dătătoare a Făcătorului, Care l-a făcut părtaş la energia Sa dumnezeiască. El se hrănea cu fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu şi sufletul său sporea neîncetat în cunoaşterea dumnezeiască.
Adam devenise „fiinţă vie” (Facerea 2, 7), adică se făcuse părtaş la viaţa lui Dumnezeu însuşi. Întreaga sa fiinţă era pătrunsă de harul dumnezeiesc şi receptivă la lucrarea
acestuia.
După cădere, însă, sufletul omului nu a mai oglindit slava lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat, devenind aproape de nerecunoscut, iar asemănarea

cu Ziditorul a rămas neîmplinită. Mintea omului nu mai sălăşluia înlăuntrul inimii sale şi întreaga lui fiinţă era împărţită şi dezbinată. Totuşi, deşi întunecat, chipul lui Dumnezeu a rămas în om ca o sămânţă aleasă care nu putea fi nimicită întru totul. Cât priveşte asemănarea, Dumnezeu voia ca omul să lucreze împreună cu El la înfăptuirea ei, aducându-şi de bunăvoie mica sa contribuţie – credinţa şi dorirea sa după Dumnezeu -, la care Domnul avea să adauge, mai apoi, partea nesfârşit de mare a harului Său, care îl mântuieşte pe om, lărgindu-i împătrit inima.
În dorinţa Sa de a-l mântui pe om, Domnul i-a pus la îndemână felurite mijloace care să-l ajute să se întoarcă la Dumnezeu. El l-a scos pe om din grădina Edenului, pentru că prezenţa Lui îi devenise acestuia de nesuportat. L-a pus să „lucreze pământul, din care fusese luat” (Facerea 3, 23), adică să ia asupra lui de bunăvoie lucrarea pocăinţei, ca să-şi redobândească asemănarea cu Dumnezeu şi, odată cu aceasta, să restaureze chipul lui Dumnezeu dinlăuntrul lui, cultivând pământul duhovnicesc al inimii sale şi trudind „în sudoarea feţei” (Facerea 3,19). Astfel, prin pocăinţă, avea să fie reînnoită în inima omului suflarea de viaţă pe care Dumnezeu o suflase la început în faţa lui Adam. Aceasta avea să fie rezidirea persoanei sale, începutul unei noi făpturi.
Pocăinţa începe atunci când omul se învoieşte să-şi deschidă chiar şi numai puţin inima către Dumnezeu, adică atunci când primeşte un gând smerit de credinţă. Oricât de mult şi-ar fi întinat inima prin păcat, va veni vremea când, asemenea lui Zaheu, va începe să ardă de dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a cunoaşte Cine este Domnul. Oricât de adânc ar fi întunericul prăpastiei păcatului în care s-a afundat, mai devreme sau mai târziu, va veni clipa când omul nu va mai putea ocoli problema veşniciei. Sufletul său nemuritor nu-şi poate afla împlinirea în niciun lucru trecător din lumea aceasta, ci numai în ceea ce este veşnic, nemuritor şi dumnezeiesc.

Legătura cu cuvântul lui Dumnezeu poate reînvia ceva în străfundurile fiinţei omului şi înflăcăra, astfel, darul primordial cu care a fost înzestrat în momentul creaţiei.
Deoarece porunca lui Dumnezeu este „fără de sfârşit” (Psalmi 118, 96) şi gândurile Lui „sunt foarte adânci” (cf. Psalmi 91, 5), omul îşi dă seama că nu este nici pe departe în stare să le împlinească şi că trebuie să se împace cu Dumnezeu. El se încredinţează că întreaga lui viaţă de până atunci a fost un şir nesfârşit de greşeli şi de nereuşite, şi începe să-şi vadă trecutul ca pe o uriaşă trădare a lui Dumnezeu, o jignire cu totul nedreaptă adusă Ziditorului său.
Duhul lui tânjeşte după cele veşnice, căci a început deja să vadă deşertăciunea a tot lucrul ce nu poartă pecetea veşniciei, în acest moment de răscruce, viitorul său veşnic depinde în totalitate de direcţia pe care va alege să o urmeze duhul lui. Dacă respinge această primă trezire a sufletului său şi refuză să o urmeze, va pierde întâia chemare a veşniciei care bate la uşa lui, şi nu se ştie dacă va mai afla vreun alt prilej înainte de a părăsi această viaţă. Dacă, însă, se întoarce către Dumnezeul Cel viu şi îi primeşte cuvântul, tânjind cu osârdie a vedea Faţa Domnului, Dumnezeu îl va lumina şi-Şi va începe lucrarea de mântuire în sufletul lui. Astfel, omul purcede pe calea întoarcerii sale la Dumnezeu – cale îngustă, dar plină de lumină -, iar singurul lucru de care are nevoie este dorinţa smerită de a-şi cunoaşte Ziditorul.
Conştientizarea sărăciei noastre duhovniceşti este ea însăşi rodul luminării dumnezeieşti. Cu alte cuvinte, omul poate ajunge la adevărata pocăinţă numai dacă a întrezărit mai întâi o licărire a lumii de Sus, căci numai atunci este în stare să îşi vadă starea de păcat în comparaţie cu starea în care s-ar cuveni să se afle. Este nevoie de mare curaj pentru ca omul să-şi vină în sine, să privească în inima lui şi să înfrunte realitatea sărăciei duhovniceşti aducătoare de moarte, care i-a lovit fiinţa. Totuşi, de îndată ce-şi conştientizează şi îşi mărturiseşte ticăloşia, Dumnezeu Se grăbeşte să-i vină în ajutor, într-un chip care îl luminează şi mai mult, ca să vadă „locul” unde se află şi de unde Dumnezeu lipseşte. în această viziune neobişnuită, Dumnezeu îl luminează pe om „de undeva de departe, din spate”, după cum spune Părintele Sofronie, astfel încât omul nu-L vede pe Dumnezeu, ci, mai degrabă, devine conştient de propria lui moarte duhovnicească. Astfel, harul îi descoperă neajunsurile, precum o rază de lumină scoate la iveală murdăria ascunsă într-o cameră întunecoasă, arătându-i iadul în care se află şi de unde Dumnezeu lipseşte. Această nouă cunoaştere a sărăciei sale duhovniceşti, care este dureroasă, dar, totodată, dătătoare de viaţă, nu-i va mai îngădui omului să se îndeletnicească cu nimic din cele ce nu poartă pecetea veşniciei. Chiar dacă i s-ar oferi veacuri întregi de viaţă fericită pe pământ, el nu s-ar lăsa ispitit de ele, pentru că sufletul lui însetează numai după veşnicie.
Descoperind hăul de întuneric dinlăuntrul său, omul nu ar fi aflat niciodată curajul şi insuflarea să ia asupra-şi înfricoşata lucrare a pocăinţei, dacă nu ar fi purtat înlăuntrul lui această înrudire înnăscută cu Dumnezeu, acest mărgăritar ascuns – plăsmuirea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Totuşi, Domnul, Care „este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El” (1 loan 1, 5), nu primeşte a Se uni cu întunericul omului, pentru că acesta este asemeni unui zid între El şi om. Acest zid este numit de Sfântul Apostol Pavel „legea păcatului” [Romani 8, 2). Cu toate acestea, după cum subliniază Părintele Sofronie, zidul inimii de piatră a omului poate fi surpat numai prin durerea pocăinţei. Ba mai mult, ştim, de asemenea, că numai cu ajutorul lui Dumnezeu omul este în stare să treacă zidul firii sale căzute [Psalmi 17, 33), până când „ceea ce este muritor este înghiţit de viaţă” (cf. 2 Corinteni 5, 4). Acesta este începutul înţelepciunii, începutul pocăinţei, căci o astfel de cunoaştere a insuflat în noi frica lui Dumnezeu (cf. Psalmi 110,10).
Clipa când omul se întoarce înlăuntrul său este deosebit de însemnată. Părinţii isihaşti din veacul al XlV-lea folosesc adeseori expresia „a-şi veni în sine”. Sfântul Grigorie Palama lămureşte că păcatul ademeneşte inima omului, trăgând-o în afară, în lumea exterioară. Drept urmare, mintea, simţurile şi întreaga lui viaţă se dezbină şi se risipesc. De aceea, pentru a afla tămăduire, mintea omului trebuie să se unească din nou cu inima într-o mişcare de reîntregire, potrivnică mişcării de dezbinare. Mintea trebuie să se pogoare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai de acolo poate să împărăţească cu adevărat peste firea omului. Atunci, întreaga lui fiinţă, chiar şi trupul, se adună în inimă. Acum poate avea loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu însuşi, spre Care omul îşi îndreaptă întreaga fiinţă.
Cunoaştem din Sfânta Scriptură că Dumnezeul nostru, în marea Sa iubire de oameni, îşi are ochii mereu aţintiţi asupra făpturii Sale, „cercetând-o de dimineaţa până sera şi de seara până dimineaţa”, după cum spune Dreptul Iov (cf. Iov 7, 17-18). Domnul îşi îndreaptă neîncetat privirea către om, încercând să afle înlăuntrul lui chiar şi cea mai firavă înclinaţie pozitivă, care să-l facă să se întoarcă la Ziditorul său cu înţelegere şi smerenie, îngăduindu-I astfel lui Dumnezeu să pătrundă în inima lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a zidit inima omului ca sălaş al cercetării Sale dumnezeieşti, adică a luat-o drept propria Lui ţintă. Domnul caută inima omului zi şi noapte, aşteptând la uşa ei, aşa cum citim în Cartea Apocalipsei: „lată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
De necercetat este adâncul milostivirii lui Dumnezeu şi al purtării Sale de grijă faţă de făptura Sa. Respectând libertatea cu care l-a înzestrat, Domnul îi descoperă omului cele două adâncuri care se deschid înaintea lui: adâncul iubirii nemărginite a lui Dumnezeu – iubire până la sfârşit, până la moarte – şi adâncul morţii sale, a stării căzute în care se află. Omul este cuprins de teamă şi de uimire înaintea adâncului iubirii lui Hristos, înaintea negrăitei jertfe a Crucii şi a harului învierii Sale, iar adâncul căderii omului cheamă adâncul iubirii lui Dumnezeu (cf. Psalmi 41,9]. Această îndoită vedere nu încetează niciodată să-l insufle pe omul care a fost atins de har, şi pentru a se statornici în acest har, el respinge orice altă mângâiere a lumii acesteia. Durerea pricinuită de această vedere îi lărgeşte treptat fiinţa şi îi întăreşte firea până când pocăinţa îl înalţă în planul ontologic. Atunci, cu cât omul este mai fermecat de frumuseţea, de smerenia şi de blândeţea Dumnezeului întrupat, cu atât mai adânc se tânguieşte din pricina depărtării de El.
De îndată ce începe să vieţuiască în chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are sfârşit pe pământ. Părintele Sofronie scrie: „Cu cât mai mult văd pe Dumnezeu, cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai limpede îmi conştientizez nevrednicia înaintea Lui”. Pocăinţa nu are sfârşit atâta timp cât mai există o urmă de întinăciune a păcatului înlăuntrul nostru, pentru că Dumnezeu este lumină şi noi trebuie să devenim transparenţi ca şi El. Acest proces, care presupune întoarcerea întregii fiinţe a omului către Dumnezeu, ne pricinuieşte durere la început, de vreme ce încă purtăm rănile păcatului; dar odată ce rănile încep să se vindece, pocăinţa devine dulce şi harul dumnezeiesc preschimbă tânguirea noastră în lacrimi de recunoştinţă şi de iubire pentru acest mare Dumnezeu al nostru.
Părintele Sofronie subliniază: „A-şi vedea propriul păcat este o înfăptuire duhovnicească de cea mai înaltă valoare pentru toţi cei ce caută Faţa Dumnezeului Celui Viu. Mai mult: această înfăptuire este lucrarea în noi a lui Dumnezeu însuşi, Care este Lumină”. El arată, de asemenea, că cu cât mai mult har a cunoscut omul, cu atât mai acută devine în el percepţia păcatului, prin care Dumnezeu îi învaţă sufletul să tindă şi mai mult către El: „Cel ce a cunoscut din experienţă sfântul foc al Dumnezeieştii iubiri în chip firesc tânjeşte a rămâne în această stare de har. Iar dacă el va săvârşi orice faptă, sau doar vreo pornire lăuntrică a cărei urmare va fi slăbirea simţământului dragostei lui Dumnezeu, atunci singură slăbirea harului, fără nicio psihanaliză raţională, vădeşte abaterea noastră de la Dreptatea lui Dumnezeu. Atunci duhul nostru cu tot dinadinsul se întoarce către Dumnezeu într-o rugăciune de pocăinţă, prin care vine iertarea ca o reaşezare în dragoste.

Arhimandritul Zaharia Zaharou, Vremea este să lucreze Domnul, Editura Episcopia Devei și Hunedoarei

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.