„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”.
„Smerenia este haina lui Dumnezeu. Cuvântul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Şi tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălţimea Lui şi a ascuns puterea măririi Lui şi a acoperit slava Lui în smerită cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui”[1]
.
.
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” (Troparul Nașterii Domnului)
Inchipuiţi-vă mai limpede ce a săvârşit Domnul pentru noi, şi veţi vedea cât de firesc e să strigăm aşa acum. Ca să ne fie mai uşor, să luăm exemplul următor: Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri, împăratul i-a făgăduit libertatea…
Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!”. Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat.
Creştinii sunt purtători de Hristos şi datorită acestui fapt sunt purtători şi posesori ai vieţii celei veşnice, iar aceasta după măsura credinţei şi a sfinţeniei care vine din credinţă. Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cel mai înalt grad prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea nu are nici o putere asupra lor.
De ce nu primim de la El ceea ce cerem? Vă mai spun încă o dată: pentru că, de obicei, Îi cerem lucruri vătămătoare pentru noi, crezând că sunt bune şi că ne sunt de folos. Nu ştii, tu, omule, care ţi-e interesul. Dar Cel Care ştie nu îţi ascultă rugăciunea, pentru că are mai multă grijă decât tine, de mântuirea ta.
Dacă nu mai putem îndura, trebuie de îndată să ne rugăm lui Dumnezeu:
“Duminica dinaintea Crăciunului Sfânta Biserică o închină pomenirii Sfinţilor Părinţi, iar în duminica precedentă s-a cinstit pomenirea Sfinţilor Strămoşi. Cine sunt strămoşii şi părinţii noştri şi de ce se săvârşeşte atât de solemn pomenirea lor mai înainte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos? Strămoşii sunt drepţii Vechiului Testament şi, întâi de toate, Sfinţii Proroci.
De ce este atât de importantă pentru noi pomenirea acestora?
Prin anul 1971 citeam o carte a răposatului profesor P. Trempelas, cu următorul cuprins: Ce este spiritismul, Istoria spiritismului, Fenomene spiritiste, Explicație, Indivizi de legătură sau mediumuri, Spiritismul ca revelație, Ce învață spiritismul, Spiritismul și creștinismul.
…Căci suntem oameni care greşim, oricât de mulţi ani am trăi, şi fundul iadului îl aşteaptă pe tot păcătosul.
Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească pentru că nu ne-am pocăit.
Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.
Prima fericire este a sărăciei și noi nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu decât dacă trăim această fericire care are două aspecte. Mai întâi, este evident că nu posedăm nimic pe care să-l putem păstra, fie că vrem: aceasta este descoperirea faptului că nu am nimic, că nu sunt nimic, descoperirea unei sărăcii totale. Existăm pentru că Cineva a voit să existăm și ne-a dăruit viață.
Următoarea ușă a bucuriei este să-L mănânci și să-L bei pe Domnul, adică Sfânta Împărtășanie. Pentru că nimeni nu se poate bucura dacă e mort. N-am văzut un mort bucurându-se. Sunt senini așa la față, dar nu se bucură. Sufletul lor, probabil că e viu și se bucură, dar trupul lor nu mărturisește asta pentru că e mort. Nu ne putem bucura dacă nu avem viață în noi, și nu avem viață în noi fără Dumnezeu!
Un om câştigat pentru Dumnezeu în credinţă este un om care se schimbă prin credinţă. Eu mi-am exprimat de multe ori nedumerirea cum de atâţia oameni care se socotesc credincioşi, de fapt trăiesc ca necredincioşii, cum de credinţa lor nu-i înnobilează, nu-i face mai buni, nu-i face mai de valoare. Răspunsul l-am găsit în înţelesul acesta, că mulţi dintre cei care zic că cred, de fapt nu cred, deoarece fac fapte de necredincioşi şi ce faci te face.
Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-şi corecteze viaţa lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minţii nu-i lucru uşor şi n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute şi mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâte de Sfinţii Părinţi cu mare înţelepciune –, dar vârful bunătăţilor este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.
„Atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cât se poate de realistă şi de normală. Şi anume, trebuie să fie adecvată împrejurărilor reale ale vieţii noastre, şi nu un produs al fanteziei şi evazionismului sau al refuzului de a face faţă realităţilor adeseori neplăcute ale lumii din jur. O Ortodoxie prea exaltată şi prea cu capul în nori este una de seră, incapabilă de a ne ajuta în viaţa noastră de zi cu zi – ca să nu mai vorbim de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este crudă şi răneşte sufletele cu brutalitatea ei; trebuie să răspundem în primul rând cu o dragoste creştină realistă şi cu înţelegere, lăsând istorisirile despre isihasm şi despre formele înalte ale rugăciunii în seama celor capabili să le primească.