„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu.
Ca să nu cazi în ticălosul viciu al lenevirii, care-ţi astupă calea desăvârşirii şi te-aruncă în mâinile vrăjmaşilor, trebuie să fugi de orice curiozitate, de orice ataşare pământească şi de orice afacere nepotrivită stării tale. Apoi, se cade a te sili să asculţi repede de orice povăţuire bună şi de orice poruncă a superiorilor şi părinţilor tăi duhovniceşti, făcând orice lucru la timpul cerut şi aşa cum le place lor.
Doamne, a Cărui dragoste pentru noi depăşeşte la infinit dragostea oricărui tată, a oricărei mame, a celei mai iubitoare soţii, miluieşte-ne!
Numai să nu slăbească până la ieșirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua și noaptea.
Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună.
Toate cele neplăcute care rămân în sufletul vostru și provoacă stres pot să devină un pretext pentru adorarea lui Dumnezeu și să înceteze de a vă istovi. Aveți încredere în Dumnezeu. Nu spune Apostolul Pavel: „Întru toate suntem necăjiți, dar nu striviți?”.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca soarele întru Împărăția Cerurilor! Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
După definiția Părinților, smerenia este harismă a Duhului Sfânt și nu numai o ispravă omenească. Dar este dată celor care o doresc, o urmăresc și lucrează stăruitor acele lucruri care contribuie la dobândirea acestui bine. Smerenia începe de la a cugeta cineva smerit și ajunge la a făptui smerit. Cine crede că are mai multe aptitudini decât au alții și cugetă smerit despre el însuși, acesta începe să-l prețuiască pe colegul lui, primește indicațiile altora, când îl observă, și ascultă sfaturile altora. Acesta devine mai moale în caracterul lui, își stăpânește mânia și este mișcat cu ușurință spre compătimire.
Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
“În urma închinării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care s-a săvârşit duminica şi săptămâna trecuta, Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul, cu acelaşi scop – acela de a ne da imbold la nevoinţele îndreptării de sine şi sporirii întru virtuţi. Voi ştiţi că Sfântul Ioan a alcătuit o carte mântuitoare de suflet, care se cheamă Scara Duhovnicească, suitoare la cer.
Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi. Mare este Taina Pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nicio înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.
– Sunt corecte acestea pe care le susţin părinţii?, a zis teologul adresându-se Bătrânului Teoclit. Fiindcă mă duceţi din nedumerire în nedumerire cu această considerare cu totul nouă a spiritului creştin.
– Eu nu sunt nedumerit de nedumeririle Dvs, a răspuns Bătrânul. Întrucât n-aţi putut separa Monahismul de viaţa în lume, când auziţi un Monah vorbind, veţi cădea continuu din nedumerire în nedumerire. Fratele Hrisostom este consecvent liniilor Monahismului.
Că absoluta libertate se află în identificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu o mărturiseşte caracterul libertăţii morale, o mărturiseşte voinţa lăuntrică a inimii, care atunci se vădeşte cel mai bine, când încălcăm legea dumnezeiască. Caracterul libertăţii morale este absolut şi absolut este numai binele, astfel încât în binele absolut poate exista şi libertatea morală.
Despre vama imaginației zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ți închipui nimic când te rogi. Că imaginațiile sunt de trei feluri: rele, bune și sfinte. Să nu primești nici un fel de imaginație. Că dacă te oprești la imaginație, nu poți intra cu mintea în inimă, în vremea rugăciunii.
Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.
Tot ce facem să facem cu rugăciune și blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteți face nimic”, zice Domnul.
Astăzi s-au înmulțit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere și îndrăzneală.
Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. I Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este harul.