
-Ce efecte în plan văzut și în plan nevăzut poate avea asupra credinciosului participarea sa la sfintele slujbe ale Bisericii?


-Ce efecte în plan văzut și în plan nevăzut poate avea asupra credinciosului participarea sa la sfintele slujbe ale Bisericii?

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Sfântul Ignatie ne învață că „omul trebuie să își interzică orice activitate care îl amorțește”. Trebuie să alocăm timpul nostru într-un așa fel, încât să fim preocupați constant cu activități sensibile, folositoare și practice. Îndeplinirea responsabilităților publice sau private, fără prea multă zarvă și agitație, nu va duce niciodată la o viață agitată, ci din contră, conduce la atenția față de sine și la vigilență.

Suferința pricinuiește la foarte mulți bătaie de cap. Nu puțini sunt cei care au considerat mântuirea ca scăpare de suferință. Trebuie înțeleasă situația că dacă sufletul se statornicește în buna trăire după poruncile Domnului, multe amărăciuni trec și vin multe bucurii. Vremea de amărăciune ține atât timp cât țin mândria și celelalte păcate.

Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.

Stareţul Iosif îi spunea părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă şi ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoinţă sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei…”.

Îți plac istorioarele duhovnicești? O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate.

„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar.

Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieşte împreună cu noi şi caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Smeriţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo.

Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe, tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.

Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă și s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine (Matei 15, 8)?

Fiecare creştin în singurătate şi în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-Te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 6).

Cum putem să le insuflăm copiilor noștri dragostea pentru Hristos?
Măi copii, dragostea pentru Domnul se transmite prin flacăra inimii. Dumnezeu aprinde inima omului de dragostea Lui. Inima aprinsă trasnmite celorlalți această dragoste. Aprindeți inima de dragoste pentru Dumnezeu. Să nu devii propovăduitor al iubirii lui Dumnezeu, ci să devii martor al iubirii de Dumnezeu.

Să nu se mândrească cineva față de fratele său, că pe unul ca acela îl urăște și Dumnezeu și-l urăsc și oamenii. Niciunul să nu săvârșească lucruri necuvioase, sufletești ori trupești; să nu mănânce în ascuns, ori să spună minciuni; să nu vorbească pe cineva de rău, ori să-l certe fără rost.

Înțelepciune și smerenie. Așa poate fi catalogat părintele Teologu – una dintre mințile strălucite ale ortodoxiei românești de pe muntele Athos – care vorbește astăzi cu Mihai Morar despre misiunea noastră pe pământ. Ce înseamnă, cu adevărat raiul? Dar iadul? Care este misiunea noastră între semenii noștri și cum ajungem mai aproape de Dumnezeu? Sunt întrebări pe care mulți credincioși și le-au pus deseori. În episodul de astăzi avem ocazia să aflăm răspunsul din partea unui om care, ca programator IT, l-a căutat în știință, în filosofie, dar l-a găsit în credință. Și a găsit mai mult decât acest răspuns. Avem parte de un dialog cât o spovedanie de care nu am avut parte, o reală poartă către credință. Astăzi, la Fain și Simplu, cu Mihai Morar.

Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noastre sunt teama de ele şi jena pe care ne-o provoacă – fiindcă nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl în Dumnezeu-Fiul, acestea sunt de fapt prilejuri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9).

Din nefericire, facem loc prea lesne minciunii în viaţa noastră, iar aceasta se întâmplă pentru că ne place să ne oglindim în oglinzi omeneşti ce ne hrănesc egoismul. “Prieteni”, sau mai bine zis „apropiaţi”, ni-i facem numai pe aceia care ne laudă pentru „frumuseţea” sau „bogăţia” noastră. Trăim înconjuraţi de minciună şi ne lipim de apele stătute ale morţii sufletului, transformându-ne în „roboţi” bineplăcuţi societăţii: bine îmbrăcaţi, ferchezuiţi, făcându-ne operaţii estetice de întinerire, cosmetizându-ne, ca nu cumva să ne vedem faţa care e pe cale să îmbătrânească sau care, din nefericire, între timp a îmbătrânit deja în păcat, şi astfel toată viaţa noastră devine o minciună.