Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.
Ciclul iconografic ortodox al vieţii lui Hristos abundă de aluzii la moartea Sa jertfitoare, începând cu icoana Naşterii Sale. Înfăşurat precum un trup pregătit pentru îngropare, Copilul din iesle reaminteşte vizual de trupul din mormânt şi, prin urmare, sfârşitul poveştii este prezent deja la început.
Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.
Oricât de îndoielnic li s-ar părea celor necredincioşi, noi afirmăm că prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu stă numai în putinţa celor sfinţi.
De pildă şi eu, asemenea multora, nu o singură dată am trăit aceasta extrem de intens şi cu o adâncă emoţie duhovnicească.
„Tată am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 21).
Dacă noi nu ne vom strădui să avem smerenie, ne lasă Dumnezeu să cădem în tot felul de primejdii şi ne vom pierde sufletul. Dumnezeu nu mântuieşte pe omul care nu are smerenie, că aşa i-ar mântui şi pe diavoli, dar diavolii sunt îndărătnici, iubitori de sine şi vicleni.
Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.
Sufletul se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi cu studiul Noului Testament şi al Psaltirii. Evanghelia şi Epistolele Apostolilor trebuie să le citim în picioare, în faţa sfintelor icoane, pe când Psalmii se pot citi şi stând jos. Din studiul Sfintei Scripturi, mintea se luminează şi se bucură.
Trebuie să ne îndeletnicim mintea să se hrănească cu legea Domnului, încât prin călăuzirea ei să ne conducem în viaţă.
Care este nădejdea cea mai nestrămutată, fără greșeală și vrednică de crezământ a creștinului celui adevărat? Nădejdea vieții veșnice și a răsplății veșnice. La împlinirea ei au ajuns toți cei care s-au nevoit întru adevăr după duhul Bisericii și al tuturor sfinților.
Până şi prin faptul că venind obosiţi de la muncă, fără să apucăm să ne fi odihnit, am ajutat aproapelui nostru să spele vasele, am slujit lui Dumnezeu Însuşi, am împlinit porunca privitoare la dragoste ‒ şi a împlini această poruncă este cel mai uşor atunci când omul nu este singur, atunci când el are o familie, sau atunci când trăieşte în mănăstire, pentru că mănăstirea este şi ea o mare familie, unde stareţul e părinte, iar monahii sunt fraţi.
Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi lovesc chiar în inima sănătății. Postul, și îndeobşte viaţa ascetică sunt cel mai bun mijloc de a păstra sănătatea şi de a o face să înflorească. Neamţul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vieţii, unde ridică în slăvi și viața ascetică. Cei ce ridică în slăvi ştiinţa trebuie să asculte de el, iar noi avem alţi dascăli, mai de seamă decât acest neamţ.
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Ca Dumnezeu desăvârșit, El cuprinde toate cu dragoste, dragostea Sa nesfârșită. Ca Om desăvârșit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuși, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi.
Cuvioase Părinte Stelian, sprijinitorul şi călăuzitorul în rugăciunile noastre, patimile trupeşti biruind şi împreună cu îngerii locuind, priveşti neîncetat mărirea cea gătită sfinţilor, de lumina cerească umplându-te. Acum, în slava cerească vieţuind şi înaintea Împăratului Hristos stând, nu uita pe credincioşii care cu îndrăzneală înalţă rugăciuni şi cer sprijinul tău.
Toată durerea suferită de orice om, de la Adam până la sfârşitul veacului, toate, toate, fără alegere le-a simţit Domnul într-Însul. De aceea, ocările, ispitele, hulirile, greutăţile, austerităţile, toate greutăţile şi muncile oamenilor au chinuit sufletul lui Iisus. Ba încă mai grozav decât cele ce le-a pătimit.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Aș vrea să vorbesc cu voi astăzi și pe o altă temă. Nu demult ne-a vizitat un preot rus. Și într-o discuție între patru ochi m-a întrebat: