Gheronda Efrem Vatopedinul vorbește în această omilie într-un chip minunat și autentic despre viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama cu privire la Rugăciunea neîncetată și Lumina necreată. De asemenea, Părintele arată prin exemple vii că experiențele dumnezeiești despre care vorbește Sfântul Grigorie sunt trăite și astăzi, și în zilele noastre.
Rolul capital şi permanent al pocăinţei în spiritualitatea noastră trebuie subliniat mai ales atunci când prezentăm Ortodoxia în Occident, deoarece avem tendinţa să-i revelăm doar unul din aspecte. Vorbim despre slava Luminii Dumnezeieşti de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, despre biruinţa Învierii în noaptea de Paşti, despre bucuria Împărăţiei, despre frumuseţea duhovnicească a icoanelor, despre dumnezeiasca Liturghie cea asemenea Raiului pe pământ.
Când călătorim prin noaptea vieții pământești, pe noi nu ne luminează soarele, și totuși primim, prin reflexie, lumina lui din lună. Pe muntele Sinai, dintre toți cei 600.000 de israiliteni, numai Moise a primit lumina lui Dumnezeu, dar el, mai târziu, a răsfrânt-o asupra întregului popor. Și atunci, iată că cei ce, din cauza stării lor pătimașe și păcătoase, nu pot fi conduși numai de Dumnezeu, în chip nemijlocit, au nevoie de un povățuitor, de un păstor.
Cum aţi defini ruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un mod dăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?
Răspuns: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine.
Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există oameni care nu cred în Dumnezeu și totuși fac fapte bune. Adeseori aud următoarea întrebare:
– Aceasta nu este suficient? Acești oameni nu se vor mântui pentru faptele lor bune?
Și trebuie neapărat să le dau răspunsul:
– Nu! Nu se vor mântui numai cu faptele bune.
– Și de ce nu se vor mântui?
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
Familia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.
De ce se luptă permanent în noi binele cu răul?
În viața aceasta, o viață a încercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu între două tendințe: între bine și rău, între ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași, și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de întrecere între Dreptul, Sfântul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș.
Voia liberă, voluntariatul, dispoziția voitoare, disponibilitatea sunt fundamentale în viața duhovnicească. Dacă putem zice așa, Dumnezeu are „o neputință”. Nu poate să Se impună, să astupe gura, să domine, să-Și asuprească făptura. El Însuși i-a dăruit deplină voie liberă, chiar să-L și renege.
Tu când te rogi din tot sufletul pentru cel care te-a ponegrit, Dumnezeu îi înştiinţează despre nevinovăţia ta pe cei care s-au smintit din pricina bârfei.
Prietenul adevărat este cel care în timpul ispitei se face părtaş fără tulburare şi fără zgomot la necazurile, nevoile şi suferinţele aproapelui, ca şi cum ar fi ale lui.
„Precum e comună trupului şi sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind trupul prin mijlocirea sufletului, încât se săvârşesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, aşa la bărbaţii duhovniceşti harul Duhului trecând prin mijlocirea sufletului la trup îi dă şi acestuia să pătimească cele dumnezeieşti şi să pătimească în chip fericit împreună cu sufletul, care pătimeşte cele dumnezeieşti şi care, o dată ce pătimeşte cele dumnezeieşti, are şi ceva pătimitor, lăudabil şi dumnezeiesc.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovnicești – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” –, ci trebuie numai „să le înțelegem și îndată să le tăiem de cum răsar și ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul). Disprețuirea gândurilor este deci o metodă eficientă de luptă duhovnicească, în special pentru începători.
Pentru ce îngăduie Dumnezeu să vină pedeapsa asupra oamenilor? Pentru a-i feri pe oameni de pierzanie aşa cum şi tatăl îşi bate fiul care a luat-o pe o cale greşită, ca să-l păzească la vreme de pierzania ce aşteaptă la capătul acesteia.
Observaţi un fenomen interesant în natură. Când sădeşti o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea îşi dezvoltă îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificaţii, în schimb partea de la suprafaţă se dezvoltă mai puţin, dă ramuri, frunze şi flori sărace.
Apostolul scrie: „Știm […] că lumea zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 16-17).
Sfinții Apostoli, cei strămutați din lumea aceasta, de dragostea Mântuitorului, și care, deși se vedeau în lume, nu erau în lume, totuși au fost prevestiți de Mântuitorul prin cuvântul către Petru: „Simone, Simone, iată, satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Iar eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta” (Luca 22, 31-32).