L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte.
„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).
Avva Evagrie face următoarea observaţie laconică: Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din rai.
În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mâncarea ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărţită a cuvântului lui Dumnezeu şi despre răspunsul dat acestuia pe care îl numim credinţă. Aceasta convorbire (homilia) între Creator şi creatură este numită de Evagrie rugăciune, actul intelectiv extrem al intelectului, care face ca acesta să lucreze lucrarea sa proprie/să-şi activeze actul propriu.
Tocmai în acest moment începe dificultatea noastră majoră. Majoritatea dintre noi am pierdut integritatea înţelegerii (minţii sau gândirii) scripuristice, chiar şi dacă sunt reţinute anumite părţi din frazeologia biblică. Omul modern se plânge adesea că adevărul lui Dumnezeu îi este oferit lui într-un „idiom arhaic” – în limbajul Bibliei – care nu mai este al său şi care nu poate fi folosit spontan. Recent s-a sugerat că ar trebui să „demitologizăm” Scriptura, înţelegând prin aceasta înlocuirea înţelesului categoriilor antice ale Scrierilor Sfinte prin ceva mai modern.
Atotbunul Dumnezeu, prin acele înfricoşătoare „Vai”-iuri, nu i-a înfierat pe desfrânaţi, pe adulteri, pe tâlhari sau pe furi (nu că aceştia ar fi meritat laude!), ci pe oameni care erau vestiţi pentru virtutea lor – pe farisei (Matei 23, 13-33): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!
Credincioşii se încred în pronia lui Dumnezeu şi de aceea se roagă, dar ştiu şi aceea că lumea nu se conduce după capricii, nici prin minuni pe care unii oameni le reclamă în fiecare zi, la fiecare pas, ci prin legi generale, constante şi eterne, date de Dumnezeu.
„Propovăduirea dreptei credințe în Dumnezeu oamenilor și întoarcerea celor rătăciți pe calea adevărată, – avea să consemneze preotul I. Petrov în mărturiile sale din 1935, – este talentul cel mare al Prea Sfințitului Episcop Dionisie.
Rari sunt oamenii aceia, a căror viaţă a fost desăvârşită linie dreaptă.
Cu ocazia zilei solemne de 15 Noembrie a. c. când P. S. Episcop Dionisie sărbătoreşte triumful quatriplu de 70 ani de existenţă, 55 ani de călugărie, 20 ani de arhierat şi 6 de episcopat în Eparhia noastră, am aderat şi eu, umilul, la sărbătorirea acestei grandioase şi solemne zi, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu şi cu tot cugetul meu.
În viaţa unor oameni, cari s’au distins printr-o activitate prodigioasă pe terenul binelui obştesc, sunt anumite momente când se impune a se face un popas cât de mic, pentru a arunca o privire scrutătoare înapoi şi a scoate din arhiva trecutului faptele mai importante, spre a le prezenta în faţa opiniei publice ca o pildă si un îndemn.
Dintru început, este necesar să precizăm semnificaţia dreptei credinţe. Noi, ortodocşii, acordăm o importanţă deosebită păstrării adevăratei credinţe, bineştiind că dacă ea este superficială, la fel va fi şi vindecarea. Am subliniat deja faptul că teologia este şi o ştiinţă medicală. Preocupându-se de sănătatea pacienţilor, medicina încearcă să le-o redea bolnavilor, folosindu-se de diferite metode terapeutice.
Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti. „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă”, spune psalmistul.
Într-o rugăciune au importanţă formulele fixe (acatiste, paraclise)?
Cel care a primit o harismă de la Dumnezeu este dator s-o cultive, s-o înmulţească, ca să nu fie osândit ca cel care a ascuns talantul. Si cel care fuge în pustie are o harismă, un talant fiind şi e dator să-l înmulţească.
În istoria Bisericii e cunoscută următoarea întâmplare.
Sub domnia împăratului Valens a fost o vreme când creştinii ortodocşi erau prigoniţi cumplit. Printr-un edict special li s-a interzis supuşilor împărăteşti să meargă în bisericile ortodoxe. Această interdicţie era însoţită de ameninţarea că toţi cei ce se vor duce la slujbă acolo vor fi bătuţi crunt chiar în biserică. Executarea edictului a fost încredinţată prefectului oraşului. Dimineaţa devreme, atunci când, după informaţiile pe care le avea prefectul, trebuia să înceapă slujba ortodoxă, acesta s-a dus la biserică însoţit de un detaşament înarmat.
Rugăciunea pentru alții făcută cu dragoste profundă este dezinteresată și are un mare folos duhovnicesc. Îl umple de har pe rugător, dar îl umple de har și pe cel pentru care se roagă, aducându-i harul lui Dumnezeu.