Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale. Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).
La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci mă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?
Atunci Stareţul a răspuns astfel:
„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui. De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.
Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.
Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.
Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.
Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.
Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.
Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 160-166 Sursa: pemptousia.ro
[1] Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.