Care este rolul „Psaltirii” în viaţa unui credincios, ştiind că mulţi duhovnici recomandă citirea zilnică a unei catisme?
Mai întâi de toate, duhovnicii trebuie să vă cunoască condiţiile de existenţă. Să ştiţi că eu mă mulţumesc dacă cineva citeşte cinci psalmi – căci mă mai întreabă oamenii cum să citească din Psaltire, şi le spun citească cinci psalmi, astfel încât într-o lună pot citi toată Psaltirea. Mai sunt unii care zic: Părinte, eu citesc în fiecare zi o Psaltire”, dar să ştiţi că ăştia numai exerciţiu de citire fac, altceva nimic. De ce? Pentru că, neavând vreme, atunci citesc repede-repede, să termine Psaltirea şi să zică: „Am mai citit o Psaltire”. Apăi să ştiţi că Psaltirea trebuie gândită, nu citită. Adică trebuie să citeşti psalmii pe care-i ai în faţă şi să te analizezi în sentimentele pe care le ai în legătură cu cele rostite în Psalmi şi să-ţi alegi psalmii aceia care se potrivesc mai mult şi mai bine cu aşezarea ta sufletească. Eu v-am mai spus şi altă dată, şi cred că acum vă pot pune la un examen: să vă întreb care psalmi îmi plac mie cel mai mult. Psalmii 22 şi 102 se potrivesc cel mai bine cu starea mea sufletească, îi am cel mai la inimă, ca şi când i-aş fi făcut eu. Dacă citeşti aşa, la repezeală, ca să zici: „Am mai citit o Psaltire”, să ţi-o numere Dumnezeu, că tu oricum ţi-o numeri, nu faci nimic, adică nu ai un rezultat real şi pe măsura ostenelilor făcute. Este o vorbă care spune: „Din multă rugăciune nici nu te mai poţi ruga”; te osteneşti de nu mai ştii nici ce citeşti.
Eu sunt pentru rugăciunea de toată vremea, pentru „Doamne Iisuse…”, dar nu în locul îndeplinirii altor datorii, ci atunci când mintea este limpede, şi nu recomand multa citire de rugăciuni. De fapt, să ştiţi că rugăciunea „Doamne Iisuse…” este rugăciunea începătorului, până la urmă. Ar trebui ca în sufletele noastre să izbucnească cuvinte de preamărire: „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie”, sau „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale”, ori „Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit” ş.a.m.d.
În sfârşit, noi folosim mai întâi ce avem la îndemână şi ce este pe măsura stării noastre. Şi apoi, „toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm”, să ducem o viaţă încât să fie un fel de rugăciune vie. Atunci înseamnă că trăim filocalic, pentru că „Filocalia” chiar asta prevede. Sfântul Maxim Mărturisitorul dă o definiţie a rugăciunii de toată vremea în sensul acesta: „Să ai mintea totdeauna lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în tot ce ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Asta este o stare de rugăciune, o stare a rugătorului.

Arhim. Teofil Părăian, Duhovnici Români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.