Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine; eu prind viaţă în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, doar pentru Dumnezeu, şi mă pătrund de El cu totul şi sunt un duh cu El; mă fac ca un copil mângâiat pe genunchii mamei, inima mea este atunci plină de pace preacerească, dulce; sufletul se luminează cu lumina cerească; atunci vezi totul limpede, vezi totul după adevăr, simţi prietenie şi dragoste către toţi, chiar şi către vrăjmaşi, cărora lesne le găseşti dezvinovăţire şi pe care îi ierţi cu drag. O, ce fericit este sufletul cu Dumnezeu! Biserica este cu adevărat rai pământesc.
O, sfântă biserică! Ce bine, ce dulce e să se roage în tine omul! Căci unde este rugăciunea înflăcărată, dacă nu între zidurile tale, înaintea prestolului Dumnezeiesc şi înaintea feţei Celui ce şade pe dânsul? Cu adevărat, sufletul se topeşte de umilinţa rugăciunii şi lacrimile curg pe faţă precum apa. Dulce e să te rogi pentru toată lumea.
În timpul slujbelor, în timpul săvârşirii tuturor Tainelor şi rugăciunilor să fii încrezător ca un copil faţă de părinţii lui.
Adu-ţi aminte ce mari Părinţi, ce luminători ai lumii, luminaţi la rândul lor de către Duhul Sfânt, te călăuzesc. Fii simplu şi încrezător ca un copil, neîndoindu-te de lucrarea lui Dumnezeu. Toată întristarea vars-o la Domnul, iar tu să fii cu totul lipsit de întristare. Nu vă grijiţi cum sau ce veţi grăi, că se va da vouă într-acel ceas ce veţi grăi, ci însuşi Duhul Tatălui vostru este Cel ce grăieşte întru voi (Mt. 10, 19-20). Domnul a înlăturat demult de la noi această grijă, această întristare, învăţându-i pe Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu ce să grăiască Domnului în timpul sfintelor slujbe, sfintelor Taine şi în feluritele împrejurări ale vieţii omeneşti unde este nevoie de rugăciune, care face să se pogoare binecuvântarea de Sus. Ar trebui să ne rugăm cu uşurinţă, dar iată că vrăjmaşul ne necăjeşte. Ce înseamnă necazurile pe care ni le face el dacă inima noastă e întărită în Domnul! Necazul cel adevărat este dacă nu suntem în Dumnezeu, dacă nu este în noi credinţa tare, dacă ne-am legat cu împătimirile acestei lumi, dacă înţelegerea noastră este trufaşă şi lăudăroasă: atunci şi în preasfânta și fără de prihană lucrare a slujbelor Dumnezeieşti a săvârşirii şi împărtăşirii Sfintelor Taine, diavolul ne va împiedica puternic.
În slujbe, Biserica ne arată lucrurile sau nevoile pentru care suntem datori să rugăm milostivirea lui Dumnezeu cu nădejde neşovăielnică de a le primi, fiindcă cerem în numele Domnului Iisus Hristos, Care a zis: Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să Se proslăvească Tatăl întru Fiul (În. 14, 13).
Când stai în biserică să fii ca în cer cu Dumnezeu, fiindcă în biserică totul este ceresc. Aici rugăciunea de obşte nu este pentru vreun lucru lumesc, ci pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea de păcate, pentru sporirea în faptă bună şi dăruirea nemuririi sufletelor noastre: rugăciune pentru toţi. Toată grija lumească trebuie lepădată când intrăm în biserică şi stăm în ea.
Liturghia este închipuire prin oameni, prin felurite lucruri, cuvinte şi fapte a naşterii, vieţii, învăţăturii, poruncilor, minunilor şi prorociilor, pătimirilor răstignirii pe cruce, morţii, învierii şi înălţării la cer a începătorului credinţei noastre, a Domnului lisus Hristos, Fiului lui Dumnezeu Celui Unul-Născut. În timpul Liturghiei, El însuşi stă de faţă în chip nevăzut, însuşi lucrează şi săvârşeşte toate prin preot şi prin diacon, care sunt doar unelte ale Lui.
În biserică auziţi mai mult decât orice altceva glasurile sfinţiţilor slujitori, citeţilor şi cântăreţilor, care se roagă pentru miluirea noastră. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că noi, toţi câţi suntem în biserică, după păcatele noastre suntem vrednici de pedepsele lui Dumnezeu şi că, mai înainte de toate, suntem datori să ne amintim după ce venim la biserică de faptul că suntem păcătoşi, că am venit la Domnul cerului şi al pământului, la Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, pe Care în toată ziua şi în tot ceasul îl mâniem cu nedreptăţile noastre, ca să îl rugăm fiecare pentru sine şi chiar – din creştinească dragoste – pentru alţii ca să ne miluiască. Rugăciunile pentru miluire [ecteniile] sunt fie mici, fie mari, fie întreite. Dat fiind că în biserică nici un cuvânt nu e de prisos, la cântarea ecteniei întreite trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu cu deosebită putere, din adâncul sufletului, din inimă cât se poate de înfrântă, precum se şi vorbeşte despre asta la începutul ecteniei: Să zicem toţi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem: În acest răstimp trebuie să lepădăm până şi cea mică răceală, cea mai mică neluare-aminte şi să înălţăm duhul smerit, ce s-a făcut cu totul luare-aminte, sus, la Ziditorul, prin rugăciune preafierbinte pentru miluirea noastră, a păcătoşilor. Dar ce vedem când preotul rosteşte şi cântăreţii cântă ectenia întreită şi pe cea mare? În cea mai mare parte, obişnuită neluare-aminte şi nepăsare a celor ce se roagă.
Dacă fratele tău face în timpul slujbei ceva greşit sau care arată o oarecare nepăsare, nu te întărâta împotriva lui nici lăuntric, nici la arătare, ci fă pogorământ cu mărinimie faţă de greşalele lui, aminte aducându-ţi că şi tu faci în viaţă multe, multe greşale, ca şi tu eşti om cu toate neputinţele omeneşti, că Dumnezeu este îndelung-Rabdator şi Multmilostiv şi nenumărat de mult iartă ţie şi nouă tuturor nedreptăţile noastre. Adu-ţi aminte de cuvintele din rugăciunea Domnească: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Cuvintele acestea trebuie să ne amintească întotdeauna că noi înşine suntem în toată vremea datornici mari, mari păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, şi aducându-ne aminte de acest lucru să ne facă să ne smerim în adâncul inimii noastre şi să nu fim foarte aspri cu greşalele fraţilor neputincioşi asemenea nouă, căci fraţii mădularele noastre sunt, ca noi înşine. Omul este iute la mânie din pricina necunoaşterii de sine, a trufiei şi a faptului că nu ne dăm seama cât se vatămă prin aceasta firea noastră şi că puţin L-am cunoscut pe blândul smeritul Iisus.
Cei care merg la slujbă după ce au mâncat îşi iau de bunăvoie o povară nefolositoare şi chiar vătămătoare, asurzindu-şi dinainte sufletul în ce priveşte rugăciunea, oprind gândurilor sfinte şi simţămintelor sfinte calea spre el. Trebuie să ne ferim cât putem de mult să mâncăm înainte de slujbă. Trebuie să ne amintim că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură (Rom. 14, 17), adică nu poate împărăţi Dumnezeu în inima îngreunată cu îmbuibarea şi băutură.
Spre slava preasfântului nume al Stăpânului nostru, Domnul lisus Hristos, şi a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare, vă spun că am simţit de mii de ori în inima mea că după împărtăşirea cu Sfintele Taine sau după ce m-am rugat cu osârdie acasă după obicei ori în urma vreunui păcat, vreunei patimi, vreunui necaz, vreunei strâmtorări, Domnul mi-a dat cu rugăciunile Stăpânei (sau însăşi Stăpâna, prin bunătatea Domnului) parcă o nouă fire a duhului – curată, frumoasă, măreaţă, luminoasă, înţeleaptă, bună în locul celei necurate, trândave şi molatice, puţine la suflet, întunecate, proaste, rele. De multe ori m-am schimbat cu minunata, mare schimbare, spre propria mea mirare, adesea şi spre a altora. Slavă puterii Tale, Doamne! Slavă îndurărilor Tale, Doamne, care le arăţi asupra mea, a Păcătosului!
Tineretul care a tot învăţat şi n-a băgat nimic la cap merge rareori la biserică şi îndeobşte nu se îngrijeşte de lucrarea educării sale duhovniceşti, socotind-o ca nefolositoare şi dedându-se grijilor lumeşti. La acest lucru trebuie luat aminte: este rod al trufiei, lipsei de maturizare duhovnicească. Ei socot că a merge la biserică şi la slujbele de obşte este treaba poporului de rând şi a femeilor, uitând că în biserică slujesc cu frică alături de oameni îngerii, socotind acest lucru drept o mare fericire pentru sine.
Sfântul Ioan de Kronstadt