Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.
“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşti. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu”.
La Liturghie, în ziua Sfintei Învieri se citeşte începutul Evangheliei lui Ioan despre Cuvântul cel dumnezeiesc.
Când totul se umple de lumina Învierii lui Hristos şi cerurile se unesc cu pământul în proslăvirea Biruitorului morţii, Evanghelia ne vesteşte Cine este El: “La început era Cuvântul”.
Despre Cuvânt s-a vorbit încă din Vechiul Testament: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), “Trimis-a Cuvântul Sau şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20).
Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa despre ierarhia bisericească, scrie următoarele: „Rugăciunile sfinţilor au trecere şi în această viaţă, şi cu mult mai mult după moarte, asupra acelora care sunt vrednici de sfintele rugăciuni, adică asupra credincioşilor”.
Raiul este Împărăția Cerurilor. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumusețile ei. Acolo se găsesc sufletele drepților, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor și ale tuturor sfinților.
Turismul, ca și concept, s-a dezvoltat foarte mult după ce fiecărui salariat i s-a prevăzut prin lege dreptul la o perioadă de repaus din activitatea desfășurată contractual. […]
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre cât de zadarnice sunt toate strădaniile omeneşti fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-şi arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulţime de peşte încât li se rupeau plasele. Iată: În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret; a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
Şi pentru Sfânta Liturghie, să ştii lămurit că nu-i destul să stai la biserică numai cu trupul, ci şi cu mintea și cu tot sufletul și cu evlavie multă. Să nu grăieşti cu nimeni, ci să iei aminte cu frică şi cu cutremur mult, având mintea pironită pururea la prea curatele și Dumnezeieștile Taine care se săvârșesc la Sfinţitul Altar.
Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate.
Infricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume, slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună veşnic cu Tatăl ne-o oferă El Însuşi.
„Smerenia înseamnă cumpătare, iar „acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi.” Cumpătarea vine din smerenie și doar prin smerenie intelectul este vindecat și întregit. „Din smerenie izvorăște umilința și înfrânarea care reprezintă cumpătarea simțurilor”. „Smerenia împodobește sufletul cu cumpătarea.”
Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru.
Să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinşi de frică, în aşteptarea atacului duşmanului, să fim mereu cu multă luare-aminte şi cu mintea trează şi pentru ca să ne uşurăm ostenelile pentru virtute, cu nădejdea plăţii viitoare şi cu răsplata bunătăţilor celor veşnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi.
După mărturia Sfântului Petru Damaschin, frica de Dumnezeu este îndoită și anume:
„Este o frică de Dumnezeu care se zice și începătoare și una desăvârșită care se naște din cea începătoare. Semnul fricii dintâi (adică a celei începătoare și de rob) stă în a urî păcatul și a ne mânia pe el; iar al fricii desăvârșite stă în a iubi virtutea și a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbător.”
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune…
Dumneavoastră ne-aţi vorbit de suferinţă. Poate suferinţa să înnobileze sufletul uman? Spuneţi-ne câteva gânduri despre rugăciunea inimii.
Înainte de a vă spune despre rugăciunea inimii, vreau să vă spun despre suferinţă. Cred că la Teologie am spus lucrul acesta, la Seminar. Noi am fost în închisoare.
Astăzi este imposibil să impunem în totalitate rânduielile Bisericii. Pentru că sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixaţi-vă fiecare o măsură a postului.
Dezavantajul rânduielilor canonice este acela că liniştesc conştiinţa acelora care pot să le păzească şi le dau sentimentul că sunt mântuiţi.
Dacă se întâmplă vreo sminteală din pricina unui tânăr care n-a îmbrăcat încă schima monahală, nu-l îmbrăca cu ea, ci alungă-l din mănăstire.
Cu toate ca Sfântul Antonie alunga cu greutate pe cineva care ajunsese deja monah – în mănăstiri există, în general, îndelungă răbdare şi bunătate -, îngăduia totuşi egumenului să-l scoată din mănăstire pe începătorul care era o sminteală publică şi o cursă în mănăstire.