Printre multiplele manifestări ale răului, se pot discerne trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu, formând o excrescenţă monstruoasă, o floare demonică. Ca impostor, râvneşte la atributele dumnezeieşti, pune în locul asemănării egalitatea: „Veţi fi ca Dumnezeu”, egali cu El. In fine, falsificator pizmaş, îl parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără de Dumnezeu, o imitaţie pe dos.
Filosofii n-au reuşit niciodată să elucideze problema răului, ci mai degrabă au complicat-o şi au înceţoşat-o. Dimpotrivă, pentru Sfinţii Părinţi răul nu constituie niciodată o problemă. Ei nu vor să facă speculaţii pe tema răului, ci vor să-l combată. Rugăciunea unui sfânt ar fi: Păzeşte-ne de orice speculaţie deşartă despre rău şi ne izbăveşte de cel rău. Tot aşa, Biblia nu vorbeşte de principii etice cu privire la bine şi la rău, ci ni-L revelează pe Dumnezeu şi îl menţionează pe cel potrivnic; ea denunţă, de asemenea, pe „omul nelegiuirii” din vremurile de pe urmă, „fiul pierzării”, care se dă pe sine drept Dumnezeu.
Diavolul, zice Hristos, este în însăşi inima făpturii, şi „de la început a fost ucigător de oameni”. Duh al negaţiei, el este mai întâi de toate ucigaş al propriului adevăr, acela de a fi Luceafăr (Lucifer), receptacol al luminii dumnezeieşti. El săvârşeşte astfel propria sinucidere metafizică şi se erijează în negaţie universală a amprentei lui Dumnezeu; el comite deopotrivă un homicid şi un deicid.
Dacă pentru Platon contrariul adevărului este eroarea, pentru nivelul mai profund al Evangheliilor contrariul adevărului este minciuna. „Mincinos şi tatăl minciunii”, prin esenţă, cel rău îşi atribuie o înfricoşătoare vocaţie, aceea de a altera în mod conştient adevărul. Pervertirea iniţială a voinţei sale a făcut posibilă uzurparea spaţiilor libere, cu scopul de a fabrica o existenţă din piese false. Isaia înfăţişează clar această întreprindere: „Ne-am făcut din minciună un adăpost şi din viclenie un liman.”
A minţi faţă de cer înseamnă să te opui adevărului lui Dumnezeu, înseamnă să impui lumii propria-ţi versiune. Diavolul se erijează în Dublură, ca să-L scoată pe Dumnezeu din creaţia Lui, ca s-o facă pe aceasta insensibilă la prezenţa dumnezeiască şi ca să instituie astfel o gigantică substituire: „zice în inima sa: «Nimeni altul nu este ca mine»” „inima ta s-a înălţat şi a zis: «sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu».
„Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte”: această judecată rostită de Domnul conţine o întreagă filosofie a răului. Orice minciună prin însăşi natura ei îşi are originea în ceea ce este fals, neadevărat, adică în ceea ce nu există. „Fondul propriu”, străfundul celui rău, de unde acesta îşi scoate minciunile, ar fi aşadar neantul, nefiinţa; Sfântul Grigorie de Nyssa poate defini astfel răul drept o existenţă fantomatică. Dumnezeu, rostind Fiat, creează asemănările şi plineşte totul în toate. Cel rău, rostind un anti-fiat, evacuează şi goleşte totul din toate; construieşte „ţinutul neasemănării”. Dimpotrivă, „sfinţii” nu vorbesc dintru ale lor, ci Dumnezeu vorbeşte în ei, şi astfel ei formează „locul asemănării”. Teribila taină a lui satan ascunde absenţa fundamentului ontologic, şi această cumplită vacuitate îl obligă să împrumute, să uzurpe existenţa întemeiată şi înrădăcinată în actul creator al lui Dumnezeu. Răul se lipeşte de fiinţă în mod parazitar, o goleşte de viaţă, o devorează.
Scripturile nu fac filosofie, Biblia nu vede în rău o simplă lipsă de bine şi desăvârşire, o neîmplinire, ci o libertate eşuată, care a devenit o rea voinţă. Adăugând inexistentul la existent, îl perverteşte în existenţă malefică. Insă această perversitate care este răul nu se materializează şi nu se personalizează în cel rău decât în prezenţa unor anumite condiţii, numai dacă i se oferă „casă şi masă”, adică un sălaş şi o hrană ontologice; cu alte cuvinte, dacă i se oferă posibilitatea de a face apel, folosindu-se de libertatea lor de a alege, la complici, conştienţi sau inconştienţi, care să se pună în slujba minciunii. In această veritabilă slujire săvârşită de „demonizaţi” fiinţele se diminuează pentru ca Tatăl minciunii să se umfle şi să crească. Tragismul acestei slujiri este acela că diavolului îi lipseşte hrana zeilor – „pâine îngerească a mâncat omul” pentru că această grână cerească este împlinirea voii Tatălui. Voia Lui este substanţa oricărui lucru, spune Sfântul Irineu. Astfel, în lumea creată de Dumnezeu, răul fantomatic, înfometat de real, este sortit să nu fie decât un „parazit ontologic”. Dezgustătoarele sale ospătări de care are parte prin înstăpânirea asupra omului le arvuneşte încă de aici oamenilor iadul, lărgeşte golul din care Dumnezeu este absent.
Or, acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai există nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu duce la dispariţia chipului de om, dezumanizează lumea, înmulţeşte „demonizaţii”. Absenţei lui Dumnezeu i se substituie apăsătoarea prezenţă a unui obsedat de sine însuşi, a unui idolatru care se idolatrizează pe sine însuşi, şi nefericitele lui utopii riscă să modifice pe termen lung tipul antropologic. Omul pierde dimensiunea profunzimii, dimensiunea Duhului Sfânt, or, cel ce nu este mişcat de Duhul Sfânt nu este o fiinţă omenească, potrivit cutezătoarei ziceri a Sfântului Grigorie de Nyssa.
Orice pasiune poartă în ea sămânţa morţii îndată spiritul de discernământ se toceşte. Tot aşa, orice mijloc rău de a face ceva nu poate fi justificat prin scopul bun la care vrea să ajungă, pentru că este dintru început negarea acestuia. S-ar putea afirma exact contrariul: un mijloc bun de a face ceva, chiar dacă se face cu un scop rău, are toate şansele să schimbe răul în bine. Totul este o chestiune de fond şi de sursă. Ispitele înşală aşteptările, pentru că răul nu posedă nici o sursă de viaţă în sine, el saturează fără să sature vreodată. Nu stă în puterea lui si zică şi el ca Domnul: „Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac.” Cel care caută alte surse pentru pasiunile sale se supune la însetări ce nu pot fi ostoite.
În adâncul oricărei stări pasionale, ambiţie, erotism, jocuri de noroc, narcotice, se află un mecanism simplist al posesiunii, care odată demontat frapează prin imensa platitudine a slabului său conţinut care sfârşeşte în plictiseală. Aşa cum stridia îşi secretă cochilia, orice ideologie care face din ateism o pasiune sfârşeşte mai curând sau mai târziu prin a secreta plictiseala. Observatorii atenţi relevă această stare sufletească foarte simptomatică. E mai întâi de toate seriozitatea apăsătoare a doctrinarilor care se ocupă cu fabricarea „omului nou”. El ar trebui forjat în fabricile disciplinei sociale. Pentru a supravieţui, puterea care conduce masele, suprasaturate de grafice şi statistici, le galvanizează şi le pasionează prin imagini de pe lună, printr-o pace foarte ambiguă şi prin construcţiile cincinale ale raiului pământesc. Dar iată că, în locul „omului nou”, apare plictisit tot omul dintotdeauna; aici sau aiurea, cam peste tot, omul cască plictisit. Dostoievski şi Baudelaire au spus că lumea va pieri nu din pricina războaielor, ci dintr-o plictiseală copleşitoare, gigantică, atunci când, dintr-un căscat mare cât lumea, va ieşi diavolul.
Dostoievski s-a aplecat cu atenţie asupra acestui fenomen care se universalizează rapid şi el a descoperit metoda cea mai eficace împotriva oricărei încercări de profanare: este suficient să se repereze esenţa profanării, care se dovedeşte imediat ridicolă, iar ridicolul dat pe faţă ucide negreşit; diavolul însuşi nu este el oare întotdeauna într-un anume fel ridicol?
Scriitorul s-a adăpat din belşug din umorul „nebunilor în Hristos”, atât de iubiţi de popor. Protejaţi de „nebunia” lor, cu totul aparentă, care tăinuia o smerenie din cea mai profundă şi iubire de aproape, ei se opuneau, ziua, tăcerilor complice, demascau fără teamă orice minciună şi orice profanare ipocrită, cu un simţ al ironiei muşcătoare şi cu un umor irezistibil, iar noaptea, se rugau pentru toţi. Aruncau cu pietre în casele celor „cumsecade” şi sărutau pragul caselor celor păcătoşi.
În timpul persecuţiilor sângeroase, cei care predicau la răscrucile drumurilor Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu erau „cei săraci cu duhul”.
Umorul ca şi râsul posedă o funcţie eliberatoare, eliberează de greutatea funcţiilor sociale, de orice încercare de a ne lua în serios, de suferinţa excesivă chiar şi în viaţa spirituală. Veselia sinceră, copilărească este o trăsătură tipică a marilor sfinţi; ei se amuză ca nişte copii ai lui Dumnezeu, iar înţelepciunea dumnezeiască află bucurie în acest joc copilăresc al lor.
Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, Editura Sophia