Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.
Suntem legați de pământ, de materie, nu știm să zburăm în înalt, să luminăm cerul pentru a primi ajutorul ceresc necesar. Suntem amețiți, seduși, atrași de cele pământești trecătoare, nu ne putem desprinde ușor de acestea. Încercăm să acumulăm bogății pe pământ, căutăm mereu plăceri care să ne înveselească, dar acelea ne provoacă mai degrabă durere. Vrednic de milă și de plâns este cel ce caută bucuria în noroi.
Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou?
„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.
Postul nu stă numai în simpla abținere de la mâncăruri și băuturi, ci există felurite moduri de a respecta postul. Căci unii se opresc de la pâine și apă, până ce flămânzesc și însetează. Alții postesc ca să rămână feciorelnici; de aceea nu mănâncă și nu beau, deși flămânzesc și însetează. Acesta este un post de grad superior. Alții postesc din cumpătare; și acesta este un post bun. Iar alții se opresc de la carne, de la vin și de la felurite mâncăruri.
„Cereţi şi vi se va da”, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi”. Cu aceste cuvinte îi cheamă Hristos pe toţi cei care se află sub povara păcatelor. Şi adaugă în Apocalipsă: „Cel însetat să vină… Eu celor însetaţi le voi da să bea din izvorul vieţii”. Alergaţi toţi cei însetaţi, strigă Domnul, la izvorul veşnic şi de viaţă făcător.
Darul harului divin, Duhul Cel Sfânt, se păstrează și se înmulțește prin smerenie și râvnă. Mândria și superficialitatea alungă însă harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevăr și de Dumnezeu, care îl caută neîncetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie să fie îndemnate de alții; ele se simt țintuite de Crucea lui Iisus și zilnic recunosc pășirea lor înainte, progresul lor duhovnicesc, fără însă a se umple de mândrie.
Şi taţii şi mamele sunt răsplătiţi deopotrivă. Ascultă ce spune Scriptura şi unora şi altora, căci nu le vorbeşte mai puţin femeilor decât bărbaţilor. Sfântul Apostol Pavel spune: „…femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă” dar adaugă: „dar ea se va mântui prin naştere de fii…” (I Timotei 2, 14-15).
Cine se ține de Biserică, acela va câștiga raiul. Cine are pe Biserică drept mamă, va avea pe Dumnezeu drept Tată. Altfel, degeaba mai spunem rugăciunea Tatăl nostru. Cine zice rugăciunea Tatăl nostru, are datoria să aibă pe Biserică drept mamă.
În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.
“Toate Îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.
Rosteşte cuvintele acestea atât la singular cât şi la plural. Strigă ca orbul Bartimeu: Doamne, miluieşte-mă! Dar strigă şi ca cei zece leproşi: Doamne, miluieşte-ne! Roagă-te pentru tine, roagă-te şi pentru toţi oamenii.
O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine – între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
Când vezi cum un bețiv devine postitor sau un obraznic psalmodiază cântări sfinte, să te minunezi de îndelunga răbdare a Domnului, să preamărești pocăința și să rostești împreună cu psalmistul: „Această schimbare e a dreptei Celui-Preaînalt” (Psalmi 76, 11). Adică, această minunată schimbare a fost făcută de mâna dreaptă a lui Dumnezeu, de intervenția puternică și lucrarea Sa.
La început, omul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în afara inimii; nutreşte gânduri de mândrie şi ia seama la lucruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este întunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Rom 1, 25).
Preotul trebuie să se roage pentru toţi. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi daţi pomelnice şi eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să ştiţi că dacă nu vă rugaţi cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu ştiu ce chestii acolo, în timp ce tu poţi să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră, şi atunci Dumnezeu face minunea.
Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu.