De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.
Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie și nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om șchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios și învață de la el să-I mulțumești lui Dumnezeu.
O altă formă a milosteniei este cea care nu se limitează la bunuri materiale. Este cea pe care o fac oamenii care îl iubesc cu adevărat pe semenul lor. Îl vor vizita la spital, îi vor spune două cuvinte, îi vor aduce o cărticică, îl vor mângâia şi îl vor ajuta în deznădejdea lui. Vor vedea pe altul care îi blesteamă, îi vor vorbi cu iubire, şi-l vor ajuta să lepede blasfemia.
Şterge-mi, o, Doamne, toate amintirile în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc şi mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul şi îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi şoptesc la ureche: Va fi doar ceea ce a fost deja.
Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost.
Viața omului se cere trăită în relație cu veșnicia. Și atunci o să vezi cât de scump e timpul și suspinarea ta! Ești liber să o faci de acum; cine te oprește să te închini? Și dacă te oprește dușmanul, primești plată de erou că te-ai închinat când te oprea.
Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea . Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu!
O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.
Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu.
Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:
L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte.
„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).
Avva Evagrie face următoarea observaţie laconică: Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din rai.
În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mâncarea ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărţită a cuvântului lui Dumnezeu şi despre răspunsul dat acestuia pe care îl numim credinţă. Aceasta convorbire (homilia) între Creator şi creatură este numită de Evagrie rugăciune, actul intelectiv extrem al intelectului, care face ca acesta să lucreze lucrarea sa proprie/să-şi activeze actul propriu.
Tocmai în acest moment începe dificultatea noastră majoră. Majoritatea dintre noi am pierdut integritatea înţelegerii (minţii sau gândirii) scripuristice, chiar şi dacă sunt reţinute anumite părţi din frazeologia biblică. Omul modern se plânge adesea că adevărul lui Dumnezeu îi este oferit lui într-un „idiom arhaic” – în limbajul Bibliei – care nu mai este al său şi care nu poate fi folosit spontan. Recent s-a sugerat că ar trebui să „demitologizăm” Scriptura, înţelegând prin aceasta înlocuirea înţelesului categoriilor antice ale Scrierilor Sfinte prin ceva mai modern.
Atotbunul Dumnezeu, prin acele înfricoşătoare „Vai”-iuri, nu i-a înfierat pe desfrânaţi, pe adulteri, pe tâlhari sau pe furi (nu că aceştia ar fi meritat laude!), ci pe oameni care erau vestiţi pentru virtutea lor – pe farisei (Matei 23, 13-33): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!
Credincioşii se încred în pronia lui Dumnezeu şi de aceea se roagă, dar ştiu şi aceea că lumea nu se conduce după capricii, nici prin minuni pe care unii oameni le reclamă în fiecare zi, la fiecare pas, ci prin legi generale, constante şi eterne, date de Dumnezeu.
„Propovăduirea dreptei credințe în Dumnezeu oamenilor și întoarcerea celor rătăciți pe calea adevărată, – avea să consemneze preotul I. Petrov în mărturiile sale din 1935, – este talentul cel mare al Prea Sfințitului Episcop Dionisie.