Să nu crezi că virtutea în cazul unui creștin înseamnă o viață gingașă și că toată pacea noastră, la urma urmei, constă în aceea de a nu purta niciun război. Că ea este virtutea unui ostaș mărinimos și viteaz, care e întotdeauna înarmat, luptă mereu, rabdă toate relele, necazurile și ispitele ce vin asupra lui fie de la draci, fie de la oameni, fie de la firea lui stricată.
Prin ascultare de părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”.
Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul.
În legătură cu felul cum trăiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșelilor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim.
Primul lucru, sau mai bine zis rădăcina, este ascultarea. Ai făcut ascultare? O să găsești rugăciune. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, toate acestea nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuiește. Cel care face ascultare se aseamănă cu Hristos, care S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe Cruce.
Faci ascultare de duhovnic?
Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoiști în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă oare este cineva mulțumit cu ceea ce i‑am spus sau cu ceea ce i-am făcut. Să vedem dacă putem răspunde cu inima ușoară la întrebarea: am ajutat pe cineva dintre cei care au avut nevoie de ajutorul nostru?
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.
Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”.
Din păcate lipsește tocmai această vitejie duhovnicească chiar și de la creștinii noștri.
„Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm ajungem să-l necinstim. Ucenicul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu și care caută răspuns de la Dumnezeu, nu de la om, dar care se duce la om ca să primească răspunsul lui Dumnezeu.
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Noi avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și‑mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă – apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au greșit ceva cu gândul.
Toate slujbele Marelui Post sunt reunite de gândul pregătirii pentru Sfintele Paşti, ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat. De ce ne pregătim astfel? Ce înseamnă Pastele? Pastele înseamnă gustarea bucuriei raiului. În ce constă această bucurie? În a-L vedea pe Dumnezeu şi slava Sa! Biserica iubeşte slava lui Dumnezeu. Când sărbătoreşte Biruinţa Ortodoxiei, Biserica săvârşeşte această prăznuire în ziua repunerii în drepturi a cinstirii icoanelor.
„Atunci când un om este teolog, el trebuie să îi păstorească pe oameni, iar păstorul la rândul lui trebuie să fie un teolog. Oamenii au astăzi nevoie de teologie în toate aspectele vieții lor, iar teologia Bisericii nu este fanatică și fundamentalistă, ci dimpotrivă este foarte echilibrată. Puteți să aveți dragostea și ajutorul tuturor, al întregii lumi, dar dacă nu aveți ocrotirea Ierarhului vostru, atunci nu aveți nimic.
Postul cel Mare este legat de pustie şi, în general, de retragerea din societatea oamenilor. Numărul de patruzeci al zilelor de post nu este întâmplător. Este, într-un anume fel, o repetare liturgică a retragerii Domnului în pustie, ca să-l înfrunte pe vrăjmaş şi să înceapă perioada legăturii Sale intense cu Tatăl, cea mai importantă perioadă din viaţa Lui.
Numărul aminteşte, de asemenea, de cele patruzeci de zile petrecute de iudei în pustie, după ieşirea din Egipt, şi de aşteptarea lor la poalele Sinaiului.
„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.
Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ… de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, astfel că pentru acela ea este sora moarte.