Dacă întrebaţi ce este cultura, aş putea spune într-un cuvânt: armonie! Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde „Armonie, domnule!”. Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi.
Tot ceea ce primim noi, ceea ce vedem, ce auzim lasă niște amprente, niște impresii, pe care le trăim, le vedem… niște urme. De ce fug călugării de lume? Ca să nu vadă și să nu audă. Pentru că mergi pe drum și ai văzut o murdărie, și fără să vrei tu te gândești la ea. Și această murdărie s-a lipit și a lăsat o pată.
Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineţi, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar şi împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, şi dintr-o dată simţi uşurare: ca o lumină oarecare se iveşte în suflet. Sf. Vasilie cel Mare şi Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferinţa de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.
Fii evlavios. Pe părinţii duhovniceşti, pe tatăl tău şi pe mama ta, pe conducători şi pe toţi oamenii de bine cinsteşte-i şi urmează sfaturile lor folositoare. Respectă-i pe oamenii în vârstă. Faţă de mai-marii tăi fii respectuos, cu cei de-o seamă cu tine fii amabil, cu cei mai mici, binevoitor. Iubeşte nu doar pe prieteni şi pe cei ce-ţi fac bine, ci şi pe vrăjmaşii tăi, şi roagă-te pentru ei. Aminteşte-ţi că rostul tău în lume este ca în orice împrejurare să faci bine aproapelui tău, pe cât îţi stă în putere. Nu te certa şi nu te învrăjbi cu nimeni.
Există un progres în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu? Cum se manifestă acesta?
Odată, pentru a-i îndrepta unui frate multele sale cusururi, Bătrânul, folosind exemple din natură şi din viaţă, i-a zis:
Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
Unui tânăr i-aş spune că viaţa aceasta a noastră, pâmântească, nu se termină aici…Aici pe pământ putem umbla cu înşelătorii, cu minciuni, unii ne cred, alţii nu ne cred, dar e o viaţă mai uşuratică, se poate duce, dar după ce murim…
Omul smerit nu vrea să fie mai presus de Învăţătorul său. Întocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taină S-a ridicat, S-a încins cu ştergar, Şi-a suflecat mânicile şi a început să spele picioarele ucenicilor Săi, întocmai şi cel smerit este gata să slujească tuturor ca un rob, fără să vadă în asta vreun merit.
Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, pentru că Dumnezeu este atotputernic.
Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie. Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii lumini.
– Părinte, dar oamenii au copii, au griji, cum au să poată ei să se roage neîncetat?…
Viaţa este continuitate, val infinit. De aceea, o poate cunoaşte numai acela care îi simte întregul. Adevăratul om este o fiinţă cosmică; experienţa lui trebuie să aibă această dimensiune.
Tendinţa omului este de a se regăsi, adică de a se situa just şi a se întregi. Aceasta înseamnă năzuinţă spre desăvârşire.
Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos.
Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti.Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.
În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor – Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă – a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui.
Că „omul trebuie să se retragă în cetatea dreptei socoteli” e scris în Scrierea despre Botez a Sfântului Marcu Ascetul și, tot acolo, că acolo mintea ca preot trebuie să slujească pe masa sfântului altar, care este inima. Inima e masa sfântului altar în om, mintea e preotul care slujește la masa inimii, iar aceasta se realizează atunci când omul a intrat în cetatea dreptei socoteli, când a ajuns la un echilibru, când a ajuns la o stare sufletească care favorizează prezența lui Dumnezeu și, mai ales, simțirea prezenței lui Dumnezeu. Că nu-i destul să știi că Îl porți pe Hristos în inimă, dacă nu-L și simți.