Faptele mântuirii sunt faptele credinţei, faptele Noului Testament. Prin aceste fapte nu se împlineşte nici cunoaşterea omenească, nici voinţa omului, ci voinţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care ni se descoperă în poruncile Evangheliei. Creştinul care doreşte să moştenească mântuirea trebuie să săvârşească următoarele fapte:
Dintre toate regulile ce aparţin Postului Mare, una este de o importanţă crucială şi, fiind specifică Postului, în multe sensuri este o cheie a tradiţiei liturgice. Este vorba de regula care interzice săvârşirea Sfintei Liturghii în zilele din timpul săptămânii, în vremea Postului Mare. Regulile tipiconale sunt clare: sub nici o formă Sfânta Liturghie nu poate fi săvârşită în timpul Postului, de luni până vineri, cu o singură excepţie – sărbătoarea Buneivestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile.
Astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, Sfânta Duminică a slavei omului… Astăzi Biserica Ortodoxă ne descoperă întreaga taină a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce eşti tu, ce este fiecare dintre noi? Şi răspunde Sfânta Biserică: Omul este măreţie dumnezeiască pe pământ. De obicei, oamenii consideră că măreţia împărăteasca este mai presus decât toate de pe pământ. Nu! Măreţia dumnezeiască este mai presus decât orice măreţie omenească pe acest pământ.
Pentru a se împărtăşi omul credincios, cu Trupul şi Sângele Domnului cu vrednicie, pe cât este cu putinţă, desigur că are nevoie de o pregătire specială. Apostolul Pavel (I Corinteni 11, 27-32) menţionează consecinţele unei apropieri lipsite de vrednicie de Masa Stăpânului.
Atunci când vrem să ne dedicăm rugăciunii lui lisus, avem o problemă. Suntem închiși în preocupările noastre, presați, obosiți, dezamăgiți, trăim cu spaimă, nu izbutim să fim liberi de gânduri, de patimi, de tulburări. Ne ostenim numai ca să putem dormi, iar ca să ne veselim trebuie să luăm o chitară sau să găsim o altă distracție. Asta nu e viață! Ne obosește și nu ne lasă să ne rugăm cât și cum vrem. De aceea, Părinții ne asigură că numai cuvintele lui Dumnezeu răcoresc sufletul, iar cuvântul lui Dumnezeu întărește sufletul, așa cum vinul întărește trupul.
Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor:
1. câștigul personal cu desfătarea proprie;
2. legătura de rudenie sau de sânge;
3. legile comunității;
Să nu crezi că virtutea în cazul unui creștin înseamnă o viață gingașă și că toată pacea noastră, la urma urmei, constă în aceea de a nu purta niciun război. Că ea este virtutea unui ostaș mărinimos și viteaz, care e întotdeauna înarmat, luptă mereu, rabdă toate relele, necazurile și ispitele ce vin asupra lui fie de la draci, fie de la oameni, fie de la firea lui stricată.
Prin ascultare de părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”.
Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul.
În legătură cu felul cum trăiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșelilor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim.
Primul lucru, sau mai bine zis rădăcina, este ascultarea. Ai făcut ascultare? O să găsești rugăciune. Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză, toate acestea nu mântuiesc. Numai ascultarea mântuiește. Cel care face ascultare se aseamănă cu Hristos, care S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe Cruce.
Faci ascultare de duhovnic?
Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoiști în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă oare este cineva mulțumit cu ceea ce i‑am spus sau cu ceea ce i-am făcut. Să vedem dacă putem răspunde cu inima ușoară la întrebarea: am ajutat pe cineva dintre cei care au avut nevoie de ajutorul nostru?
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.
Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”.
Din păcate lipsește tocmai această vitejie duhovnicească chiar și de la creștinii noștri.
„Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm ajungem să-l necinstim. Ucenicul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu și care caută răspuns de la Dumnezeu, nu de la om, dar care se duce la om ca să primească răspunsul lui Dumnezeu.
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Noi avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și‑mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă – apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au greșit ceva cu gândul.