Toate slujbele Marelui Post sunt reunite de gândul pregătirii pentru Sfintele Paşti, ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat. De ce ne pregătim astfel? Ce înseamnă Pastele? Pastele înseamnă gustarea bucuriei raiului. În ce constă această bucurie? În a-L vedea pe Dumnezeu şi slava Sa! Biserica iubeşte slava lui Dumnezeu. Când sărbătoreşte Biruinţa Ortodoxiei, Biserica săvârşeşte această prăznuire în ziua repunerii în drepturi a cinstirii icoanelor.
„Atunci când un om este teolog, el trebuie să îi păstorească pe oameni, iar păstorul la rândul lui trebuie să fie un teolog. Oamenii au astăzi nevoie de teologie în toate aspectele vieții lor, iar teologia Bisericii nu este fanatică și fundamentalistă, ci dimpotrivă este foarte echilibrată. Puteți să aveți dragostea și ajutorul tuturor, al întregii lumi, dar dacă nu aveți ocrotirea Ierarhului vostru, atunci nu aveți nimic.
Postul cel Mare este legat de pustie şi, în general, de retragerea din societatea oamenilor. Numărul de patruzeci al zilelor de post nu este întâmplător. Este, într-un anume fel, o repetare liturgică a retragerii Domnului în pustie, ca să-l înfrunte pe vrăjmaş şi să înceapă perioada legăturii Sale intense cu Tatăl, cea mai importantă perioadă din viaţa Lui.
Numărul aminteşte, de asemenea, de cele patruzeci de zile petrecute de iudei în pustie, după ieşirea din Egipt, şi de aşteptarea lor la poalele Sinaiului.
„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.
Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ… de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, astfel că pentru acela ea este sora moarte.
Tu, dar, fiule, când te apropii să te rogi Domnului, pleacă-te cu umilinţă în faţa Lui, ca să nu ceri ceea ce ai considera că ţi se cuvine datorită meritelor tale. Şi dacă ai conştiinţa vreunei fapte bune, tăinuieşte-o, ca prin tăcerea ta, Domnul să ţi-o răsplătească însutit. Pune înainte păcatele tale, că Dumnezeu le şterge pe acelea, când tu te-ai mărturisit de ele. Să nu te îndreptăţeşti când intri la rugăciune, ca să nu ieşi osândit ca fariseul acela. Aminteşte-ţi, spre exemplu, de vameşul, în ce fel se ruga pentru sine şi depăşeşte-l, ca să găseşti iertarea greşelilor tale.
Şi pentru că într-un anumit fel spovedania de obşte [la mănăstire se obişnuieşte spovedania obştii înainte de fiecare mare sărbătoare şi în mod special înainte de Înălţarea Domnului – n.n.] de acum poate să fie şi ultima – pentru că nu ştim cât timp mai avem, toate sunt în mâinile Domnului – motiv pentru care trebuie să ne simţim acum, cât suntem împreună, ca şi când aceasta ar fi prima noastră spovedanie – de fapt, aşa ar trebui să ne simţim de fiecare dată, altfel nu cred că are aceeaşi valoare – dar în acelaşi timp, însă, şi ultima spovedanie din viaţa noastră.
Dezlegarea misterului lucrării nucleare după scindarea atomului ne-a dat posibilităţi uimitoare pentru mari cuceriri tehnologice şi ştiinţifice. Sunt puterile înfricoşătoare care s-au descătuşat înlăuntrul tainei nucleului atomului.
Îmi amintesc o întâmplare. Când eram tânăr, mergeam regulat la Mănăstirea Sfântului Pavel pentru treburi. Treceam prin grădină, şi grădinarul îmi dădea una-alta pentru părinţi. Este adevărat că stareţul, acest egumen sfânt, îmi zicea: Ai grijă, că bătrânul este cam dificil!
Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. El nu lipseşte sufletul de voinţă, ci prin harul Său El o îndreaptă spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea lor.
Dacă ne vom gândi la prăbușirea lui Lucifer și la căderea primului om, vom vedea că ceea ce l-a prăbușit pe satana și l-a izgonit pe Adam din Rai a fost voia lor proprie, neascultarea lor de Dumnezeu. Și atunci, pentru a ne urca acolo de unde au căzut îngerii răzvrătiți și, după ei, primii oameni, trebuie să renunțăm cu desăvârșire la voia noastră dezordonată și păcătoasă. Noi zicem în rugăciune: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ”.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele. Pentru că aşa sfinţii cei ce au fost din veac au plăcut lui Dumnezeu: prin cunoştinţă curată şi prin neschimbate fapte. Iar alţii dintre dânşii nici n-au avut cărţile sfinţilor, nici nu i-au învăţat dascălii cele de folos și, de la Adam până la Moise, în multe feluri au trăit.
Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui?
„Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască.
Fie ca un înger al Domnului, copilul meu, să îţi urmeze şi să îţi arate calea către Dumnezeu şi către mântuire. Amin. Mă rog ca Domnul să îţi dea sănătatea sufletului, căci este un mare dar al fiului, ce este dăruit doar acelor suflete ce s-au dedicat pe deplin închinării şi dragostei faţă de Dumnezeu.
Lumea atrage tinerii precum un magnet; lucrurile pământeşti au mare putere asupra unui suflet nou luminat, ce tocmai a pornit să îşi găsească locul, să îşi afle scopul în viaţă şi datoria ce îl cheamă. „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama, într-una din Omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. Sfântul pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
