De acum să nu mai păcătuiești, i-a spus Hristos paraliticului (Ioan 5, 14). La fel i-a grăit și desfrânatei: De acum să nu mai păcătuiești (Ioan 8, 11). Același lucru este valabil și pentru tine, care te-ai spovedit. Din momentul în care ai ieșit de la scaunul de spovedanie, să încerci să duci o luptă pe viață, ca să nu mai păcătuiești din nou. „Este pentru prima dată când am făcut acest lucru, părinte!”, i-a spus un tânăr duhovnicului său. „Și ce, mai vrei să-l faci din nou?
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35).
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată.
Fiecare dintre noi poate dobândi rugăciunea lăuntrică – adică s-o facă un mijloc de comunicare cu Domnul. Nu ne costă nimic, în afara efortului de a ne cufunda în tăcere și în adâncurile inimii noastre, precum și grija de a chema numele prea dulcelui nostru Iisus Hristos cât mai des cu putință, lucru care te umple de bucurie. Cufundarea în noi înșine și examinarea sufletului nostru ne oferă ocazia de a afla ce taină mare este omul, de a simți bucuria cunoaşterii de sine și de a vărsa lacrimi amare de căință pentru căderile noastre și pentru slăbiciunea voinței noastre.
Deşi Corneliu era păgân, odată ce a renunţat la idoli, s-a rugat cu stăruinţă la adevăratul Dumnezeu şi a împărţit multe milostenii. Odată, în timpul rugăciunii, un înger al lui Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Corneliu! Rugăciunea ta a fost ascultată şi milostenia ta a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Trimite deci la Iope şi cheamă aici pe Simon Petru (apostolul). El, când va veni, îţi va vorbi [şi prin el te vei mântui tu şi toată casa ta]”.
Rugăciunile şi milostenia lui Corneliu au fost atât de puternice, încât Domnul Cel milostiv le-a văzut.
Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii!
Sârguieşte-te, fiule, ca să fii totdeauna simplu şi fără de răutate și să nu ai unele gânduri în inima ta şi altele în gura ta, pentru că aceasta este vicleşug şi înşelare. Să fii adevărat, iar nu mincinos, fiindcă minciuna este de la cel viclean.
Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.
Eu vă îndemn să fiți cu seriozitatea cuvenită în lucrurile spirituale, să vă țineți de biserică, de slujbele noastre, să duceți o viață pe care s-o poată binecuvânta Dumnezeu.
Vă îndemn să fiți cât mai serioși și, așa cum vă pregătiți pentru viață, prin acumulările de cunoștințe intelectuale, tot așa să vă ocupați și de curăția vieții!
„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Zice-va Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre El” (Ps. 90,1-2). Cine locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt? Cine se va sălăşlui întru acoperământul Dumnezeului cerului? Oare voi toţi, toţi cei botezaţi, toţi creştinii? Cât de greu mi-ar veni, trebuie s-o spun: nu toţi.
Oare toţi trăiţi în ajutorul Celui Preaînalt?
Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât.
Răbdarea lui Hristos a fost și aceasta pilduitoare, izvorâtă din iubirea, smerenia și blândețea Sa demnă de urmat, dar și din înțelepciunea și Sfințenia Sa. Iisus a știut scopul vieții Sale pe pământ, de dragul căruia le-a răbdat pe toate. Scopul vieții este un mare imbold, pentru care le înduri pe toate. Acesta, cu cât este mai mare, cu atât rabzi mai mult și mai multe.
În duminici şi în sărbătorile mari el nu lipsea din parohia lui, chiar şi atunci când nu lua parte la Liturghie, deoarece avea doi preoţi ajutători. Odată, s-a aflat la Mitropolie că Bătrânul liturghisea în ascuns în sărbătorile mari şi că, în zilele de rând, în bisericuţele unde mergea, făcea slujbe nestingherit, oricând voia. L-au chemat la Mitropolie, ca să-i facă observaţie.
După cum s-a spus deja, în condiţiile actuale, împărăţia lui Dumnezeu nu se realizează atât prin îmbunătăţiri sociale exterioare, cât prin schimbările interioare benefice pe care le produce în oameni. Împărăţia lui Dumnezeu este în mod special aproape de cei care sunt asupriţi de această lume rea şi crudă, care sunt chinuiţi de propriile păcate şi neajunsuri, care se sufocă în atmosfera de minciună şi nedreptate care îi înconjoară, care tânjesc după triumful binelui şi al adevărului.
„Moartea şi viaţa sunt în mâna limbii, iar cei ce-şi stăpânesc limba vor mânca roadele ei.” (Proverbe 18, 21)
„De la călugări, mai vârtos decât toate lucrurile, Bunul Dumnezeu a ales tăcerea.” (Pateric, c. 5, p. 81)
Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,
Fiind eu, păcătosul şi nevrednicul, în toată viaţa mea cu totul străin de această fericită virtute a tăcerii, gândul mă mustră pentru vinovăţia şi nechibzuinţa mea, încercând să vorbesc despre cele ce eu nu le fac.
Vă rog să nu vă întristaţi, să nu vă neliniştiţi, să nu vă lăsaţi influenţaţi de situaţia care domină în lume. Aşa cum se spune în întrebare, într-adevăr, pe omul care trăieşte în lume „viaţa însăşi îl determină la a se risipi în faptă, în cuvânt şi în minte, aşa încât nu poate să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.”
Cei care au fost înrobiţi de această patimă înfricoşătoare nu vor vedea adevărata libertate! Pentru ca dacă vrei s-o îndepărtezi de la tine, să nu-i alungi pe cei care se găsesc lângă tine, ci să alungi mândria, şi nu prin slujitor, ci prin tine, şi nu prin bici, ci prin duhovnic.
Dacă alungi însă mândria prin smerenie, de vreme ce cobori de pe cal, vei urca mai sus, şi te vei bucura de cinste mai mare, în timp ce nu ai deloc nevoie de slujitor pentru acest lucru.