Sfinții Părinți spun: „Mai presus de lucrare este paza”. Mulți dintre noi se sârguiesc cu multă mărinimie atât la ascultare, cât și la privegherea de noapte. Într-adevăr, se ostenesc mult, în mod deosebit pentru a ajunge la umilință și la lacrimi înainte de împărtășire, dar cu toate acestea, fiindcă nu iau aminte la ei înșiși, rămân aproape în același loc sau de multe ori se întorc mai mult înapoi decât merg înainte. Și atunci unii se întreabă: „Unde greșesc?
Odată mă aflam într-o situație dificilă și de aceea am mers la Stareț ca să-i cer ajutorul. Starețul mi-a deschis îndată și m-a băgat repede înăuntru. M-a pus să stau lângă sobă și fără să se grăbească a început să-mi facă un ceai. A pus apă în ibric și și-a făcut Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!” A pus plantele în ibric, și-a făcut din nou Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!” A pus ibricul pe foc și și-a mai făcut odată Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Trecuse destul timp fără să-mi spună niciun cuvânt.
Din toate părțile ne pândesc diavolii, acești vrăjmași ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduți!
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii. Foarte mulţi dintre aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înşişi, deşi par a fi continuu lângă ceilalţi, şi lipsiţi de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru, într-o dăruire reciprocă.
Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezei și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Ia seama să nu te chinuieşti în iad! – Hristos a adresat aceste cuvinte unui preot care purta ură în inima lui faţă de un idolatru care-i necăjea credincioşii din parohie. Episodul este relatat în biografia Sfântului Dionisie Areopagitul, Episcopul Atenei (prăznuirea lui se face la 1 octombrie).
Odată, Sfântul Dionisie a ajuns în insula Creta şi a locuit în casa unui preot care se numea Carpos. Acest preot se afla în duşmănie cu un păgân, care-l trăsese la idolatrie pe un creştin.
Nu te mâhni! Domnul este aproape. Spune-I Lui toate necazurile şi greutăţile tale. Unde lipseşte ajutorul omenesc pentru povăţuire, ajutorul lui Dumnezeu în chip nemijlocit ne dă gândul cel bun, când alergăm la El ca fiii la Tatăl lor.
Domnul începe să-Şi arate puterea Sa atunci când vede că toate mijloacele omeneşti, prin care i se poate da ajutor omului în nevoie s-au epuizat.
Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Ascultați: dacă voiți să stingeți focul gheenei cel veșnic, pentru călcarea așezământului vostru, de mă veți asculta, faceți următoarele: unu, să aveți între voi dragoste; al doilea, să țineți curățenia întregii înțelepciuni, cu înfrânarea, cu smerenia, cu umilința inimii și cu mărturisirea faptelor voastre.
Săvârșirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Fără îndoială, nu e ușor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ți se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învățătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil.
Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim și noi cu rău. Și păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepășire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume și să ne ajute să încercăm această autodepășire.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea față de frați.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simțuri. Simțurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte și în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu. Sfinții Părinți ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simțurilor!
Dar ce rost are fraților, vorbind despre pocăința creștinilor, să nu vorbesc despre păcatul care grabnic împresoară, care este greu de purtat. Căci nu este deșert cuvântul apostolului, care strigă limpede că nimic altceva nu împovărează [sufletul] decât roadele păcatului, adică: adulterul, curvia, uciderile, furturile, mărturia mincinoasă, clevetirile, certurile, pizmuirile, mâniile și cele asemenea acestora. Și „cel ce seamănă în trup, din trup va și secera stricăciunea”.
Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.
– Cum să ieșim din formalismul unei spovedanii în care, de multe ori, spunem aceleași păcate?
În lumea aceasta, mulți sunt cei care nu cunosc legile duhovnicești – însă aceste legi există și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și, cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și, dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întotdeauna în ceilalți oameni.