Inima ni se strânge, pentru că știm, dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine, cât de puțin suntem în stare să iertăm și cât de ușor judecăm. Știm cât de ușor se înrădăcinează în noi, uneori pentru mulți ani, iar uneori pentru toată viața, amărăciunea față de omul care ne-a rănit.
Nu trebuie să deznădăjduim dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Rău este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptățești pe Dumnezeu și-L socotești neputincios din neștiință?
Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaşte sosirea morţii şi să ne putem pregăti în acest fel din vreme?
La începutul ei, rugăciunea este agitată, iar tăcerea este doar o vorbărie interiorizată. După cuvântul lui Peguy, nu trebuie să te rogi ca o gâscă care aşteaptă să fie îndopată! Emotiv, omul îşi descarcă întreg conţinutul psihic al fiinţei lui; cei înduhovniciţi ne sfătuiesc ca înainte de a simţi oboseala acestui monolog, să ocupăm timpul rugăciunii prin cântări şi lecturi religioase.
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului.
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, „glasul de vânt subțire” (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare „întru care este viața”. (cf. Ps. 29, 5)
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
La noi, mereu și mereu se aude în discuțiile noastre că „tot un Dumnezeu e”. Că ești ortodox, că ești de altă credință sau de altă religie – „tot un Dumnezeu e”. Dar, vorba părintelui Rafail Noica, ironic, bineînțeles: or fi mulți dumnezei în lumea aceasta, dar numai unul e „profesionist”. Ce înseamnă acest lucru? Că Biserica noastră Ortodoxă ni-L prezintă pe Dumnezeu așa cum este El – și avem șansa să-L cunoaștem noi, personal! De aceea, credința ortodoxă nu este de negociat. Părinții noștri, de 2000 de ani, și-au păstrat-o. Și nu în condiții tocmai ușoare!
Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
– Binecuvântați! Aș dori să ne acordați puțin timp pentru a ne spune — exceptând relația pe care o avem cu Domnul prin Sfânta Împărtășanie și participarea la sfintele slujbe ale Bisericii — câteva cuvinte despre Rugăciunea Minții, în cadrul căreia consider că ne apropiem foarte mult de Dumnezeu. Totuși, aș vrea să aud mai mult de la Sfinția Voastră decât ceea ce am auzit și am studiat până în momentul de față, ca și creștini, despre Rugăciunea Inimii. Vă mulțumesc mult.
Înainte de a i se arăta Domnul, Sfântul Siluan a petrecut un ceas întreg despărțit de Dumnezeu: Dumnezeu îl părăsise. Mai târziu, când Domnul i-a spus: ,,Ţine-ţi mintea în iad”, cuvântul Lui se referea la acel ceas cumplit ce a premers vederii lui Hristos. Sfântul Siluan a primit răspuns trăirii vecinicului său iad, sub forma descoperirii de la Dumnezeu a vecinicei mântuiri.
Haideți să-L „batem la cap” pe Dumnezeu, fiindcă El este singurul care nu Se supără atunci când insistăm, ci Se bucură când reușim să spargem zidul de necredință și de răceală care ne desparte de El. Însă, te previn, că atunci când vei striga către Domnul, când vei cere mila Lui, când te vei ruga Lui, mulțime de gânduri și de voci te vor certa și îți vor cere să încetezi. Un război lăuntric și din afară se va ridica împotriva ta. Că ai altceva mult mai urgent de făcut, că poate nu te ascultă Dumnezeu, că rugăciunea ta o faci nepotrivit, că nu e cazul să te rogi și multe altele.