
De ce la cele mai multe din rugăciunile noastre, în care cerem lumina, pacea, bucuria, dezlegarea problemelor, Dumnezeu nu ne răspunde? Pentru că nu suntem pregătiți. Cerem fără să ne fi pregătit.


De ce la cele mai multe din rugăciunile noastre, în care cerem lumina, pacea, bucuria, dezlegarea problemelor, Dumnezeu nu ne răspunde? Pentru că nu suntem pregătiți. Cerem fără să ne fi pregătit.

Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Ne iubește chiar și în eșecurile și slăbiciunile noastre. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem mai buni sau mai desăvârșiți decât alții. El ne iubește chiar și în cele mai mari căderi și neputințe ale noastre.

De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.



După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului, Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a intamplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oamenii erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul. Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac il cheamă pe nume zicând: „Zahee, grăbeşte de te coboară, ca astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!”

Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curătească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa-menilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.

„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

Pentru noi, creştinii, în lumea aceasta numai un singur lucru poate să ne fie surpriză: păcatul. Da, păcatul este „surpriză” şi primejdie mare. Pentru că noi ştim că păcatul este în realitate singura stare nefirească şi împotriva firii, în lumea lui Dumnezeu şi, din pricina aceasta, atacul este surprinzător şi mortal fiinţei după chipul lui Dumnezeu, omul.

Am avut odată un caz îngrozitor; vă mărturisesc, am să vi-l povestesc. Era imediat după sosirea mea aici (în Anglia n.tr). Epitropul bisericii îmi spune: «Să știi că la spovedanie va veni la tine o doamnă; la prima vedere face o impresie extraordinară, dar este un om îngrozitor. Și nu știu dacă îți va spune adevărul sau nu; eu îți voi spune despre ea tot ce trebuie să știi». Și mi-a spus totul despre ea.


Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.



A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre.


Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.