– Cum facem să ne axăm mai mult pe lupta lăuntrică decât pe războiul exterior?
– Nu le-aș despărți chiar așa, în sensul că războiul interior duce imediat la alegeri exterioare. Nu ai cum să… De exemplu, lupți împotriva desfrânării, să presupunem.
Ar fi o mare prostie să spui: “Și eu mă rog în ultimul timp și Dumnezeu nu mă ajută!” Măi, dar de ce te uiți tot timpul pe internet? Că acolo vezi lucrurile alea grozave. Găsește soluții, vorbește cu prietenii, fă o grilă care să nu mai lase să treacă lucrurile! “Aa, nu m-am gândit la asta…” Cum de nu te gândești? Când te culci noaptea, dormi așa, nu te culca oricum, nu mânca mult înainte de a adormi, nu bea multă apă, nu te acoperi cu pături grele, nu te uita la un film lung, de ai și uitat că te-ai rugat înainte și după aia te culci așa, cu gândurile din filmul ăla, și după aia te întrebi de ce m-am culcat cu gânduri de desfrânare, de ce m-a ispitit desfrânarea. Dacă stai toată ziua cu gândul la lucruri necuviincioase și după aia te miri că numai despre asta gândești, păi despre ce să gândești dacă asta ai cultivat toată ziua?
Și aici, de multe ori, Îl ispitim pe Dumnezeu. Trebuie să întâmpinăm această luptă interioară cu anumite hotărâri și clarificări exterioare: Nu mai trec pe strada aia, pentru că pe strada aia este o porcărie de gheretă la care mă uit eu cu ochii măriți la nu-știu-cine care e dezbrăcat. Nu mai trec pe acolo, trec pe partea cealaltă. Adică să ai o anumită sinceritate în lupta asta. Noi nu avem sinceritate în luptă: “Ei, lasă, trec, lasă că acum nu se va mai întâmpla” – adică cam ți-ai dori să se întâmple. “Ei, ce să fac, Doamne, ce să fac? N-am putut să rabd, a venit și a dat peste mine! Ei, ce să facem acum?” Puteai să eviți!
Noi suntem foarte prefăcuți cu lucrurile astea. Slugă vicleană și leneșă – ce potrivită e pentru noi chestia asta. Suntem plini de viclenie în lupta noastră… Suntem exact ca acel părinte care mergea la Sf. Macarie Egipteanul: – Roagă-te, părinte, că mă luptă duhul desfrânării! Și zicea Macarie: – Mă voi ruga! Și venea fratele: – Nimic, părinte, tot așa e cu duhul desfrânării! Roagă-te, părinte! – Mă rog! Și se ruga și a doua oară. A treia oară când a venit, a zis: De obicei, când mă rog, se împlinește! Oare ce s-o fi întâmplat acum cu fratele ăsta că tot nu…? Și s-a rugat: Dă, Doamne, să văd ce se întâmplă cu omul ăsta! Și îl vede Macarie pe acela în chilie, iar Macarie se roagă să plece duhul și duhul e ars de rugăciunea bătrânului, dar acela îi zice: “Mai stai, mai stai…” El nu voia să plece duhul. Zicea așa, cu vorba, dar în inima lui nu voia să plece.
Să știți că noi suntem foarte asemănători cu acest om, în foarte multe păcate. Noi n-am vrea să mai facem, dar facem aceleași lucruri, trăim în același mediu, mergem cu aceiași oameni, avem aceiași prieteni. La ce credeți că Se referă Mântuitorul când zice: “Dacă mâna ta, piciorul tău, ochiul tău te duce în ispită, taie-l de la tine, aruncă-l, că mai de folos este să intri ciung, șchiop, orb în Împărăție decât să mergi întreg în iad”? Și ce credeți, că se referă la mână, la picior, la ochi? Nu! La oamenii foarte apropiați, cu care suntem, cu care pare că avem aceeași vedere în viață, că te gândești la fel, la oamenii cu care îți faci treburile și lucrezi, poate oameni cu care lucrezi în aceeași fabrică sau în același magazin, la oamenii cu care mergi pe cale. Dacă unul te duce în ispită, trebuie să te desparți, trebuie să găsești căi de separare, chiar dacă zici că sunt prietenii tăi, frații tăi. Nu contează. Trebuie să te separi. Asta e, de fapt, jertfa pe care trebuie s-o faci, nu cum avem noi impresia că trebuie să biruim păcatul așa.
Ferește-te de rău și fă binele! Să te ferești de el, te ferești mai degrabă decât să te lupți pe față. Nu te lupta cu răul, ci ferește-te de el. Tu deschide ochii spre cetatea cea vie și albă, spre Dumnezeul spre Care trebuie să mergi, nu cu ochii la diavol, să te bați cu el. Tu ești cu ochii la Dumnezeu. Mai degrabă asta-i calea, și să te ferești de el și să nu-i dai prilej să te atace. Asta-i calea decât să te lupți cu el față către față și să-l pocnești tu, asta-i o mare mândrie. Și noi ne înhămăm la asemenea lupte unde tot noi suntem arbitri și spunem: “E biruitor el! M-a biruit, Doamne, n-am avut ce face, asta e! Și Tu nu m-ai ajutat! Vezi, dacă mă ajutai…” Suntem foarte vicleni și leneși, foarte leneși.
Extras din interviul cu Părintele Ciprian Negreanu