Fiica mea dragă, Fotini, inima mea dumnezeiască și sfântă, mă rog să fii bine.
Copilașul meu, micuțul meu fluturaș! Am primit scrisoarea ta și-am citit cele ce mi-ai scris. M-am bucurat că sunteți toți bine. Dar eu nu sunt bine. Cheltuieli multe și medicamente, dar sănătate deloc. Încet-încet, pășesc spre patria de dincolo. „Nu avem aici cetate statornică”.
Obștea încearcă cu toate mijloacele să mă întoarcă, dar, din nefericire, mă îndrept cu repeziciune spre mormânt. Voi merge acolo să vă aștept.
Fotini, copila mea dragă, lumina mea! Am fost mugurași și am devenit flori. Au căzut frunzele, le-a împrăștiat vântul și le-am uitat. Ca iarba m-am uscat și floarea a căzut. Ce ne-a mai rămas? Numai ceea ce am făcut și am trimis în viața cealaltă. Numai aceea rămâne neatinsă. Nimeni nu poate să se atingă de ceea ce am trimis acolo. Nimeni nu poate să ne lipsească.
De aceea, Fotini, acolo să adunăm averi cât putem. Dacă murim ceasul acesta și lăsăm în urma noastră ceva, alții se vor bucura, iar tu vei fi uitată ca și când n-ai fi existat niciodată.
Lume deșartă! Lume înșelătoare! Nimic bun nu ai în tine! Totul minciună. Totul înșelăciune. Ne înșeli, îți bați joc de noi, te joci cu noi. Ne arăți ani mulți și daruri și sănătate multă, și dintr-o dată vine moartea. Ca fumul se risipesc toate, ca o pânză de păianjen se destramă.
Aceasta este, fiica mea, plăcerea lumii. Ia deci învățătură. Plângi și jelește. Ai cunoscut foarte bine pe Dumnezeu. Ai grijă și strigă neîncetat:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai văzut pe Fotini, roaba ta, fiind altădată lumină. Deschide iarăși cerurile Tale și picură o picătură din harul Tău dumnezeiesc. Luminează-mi ochii sufletului meu și fă milă cu mine! O, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Care vezi cele ascunse ale sufletului meu! Îndulcește-mi inima pe care cel rău a făcut-o amară și a uitat iubirea Ta”.
Acestea să strigi și să spui (…)”.
Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină