Pentru ca să asculte omul de Dumnezeu fără rătăcire, ca să urmeze lui Hristos corect în ceea ce priveşte ascultarea, are nevoie de îndrumător. Nu ca să slujească pe acela, nu. Îndrumătorul nerătăcit, îndrumătorul care într-un anume fel este trimis de Dumnezeu, nu se interesează de sine, chiar dacă uneori pare aşa.
Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui!
Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte.
Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Lucrarea trezviei îl conduce pe trezvitor la vederea duhovnicească, de aici la înţelepciune, apoi la dragoste şi din dragoste izvorăşte erosul divin. Curăţia a fost o consecinţă firească a acestei lucrări a trezviei. Atât curăţia sufletească cât şi cea trupească au venit ca rod al trezviei. În timp ce asceza trupească Părinţii se străduiau până la moarte şi sufereau enorm, lucrarea trezviei a înlăturat aproape toată truda şi nevoinţa.
Ziua în sine este binecuvântată de Dumnezeu. Oare nu înseamnă aceasta că tot ceea ce conţine ea, tot ceea ce s-a petrecut cu noi în decursul ei este după voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că lucrurile se întâmplă datorită sorţii înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce se întâmplă şi pe tot omul care vine la noi în acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să facem lucrarea Domnului în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii noastre.
Ce căutăm noi în lumea aceasta? Căutăm slava care trece și nu-i rămâne nici urma?
Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte…
Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios (întâmplarea mi-a relatat-o fericitul părinte Gavriil, care a fost mulţi ani stareţul sfintei mănăstirii Dionisiu, din Muntele Athos). Acesta era puţin învăţat, dar avea o credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti.
