Oricine privește viața noastră contemporană din perspectiva vieții normale, așa cum era ea trăită de oamenii de mai demult – de pildă în Rusia, America sau în oricare altă țară din Europa Apuseană în veacul al XIX-lea – nu se poate să nu fie izbit văzând cât de anormală a devenit viața noastră de astăzi. Întregul concept de autoritate și supunere, de decență și politețe, de comportament public și privat – totul s-a schimbat drastic, s-a întors cu susul în jos, cu unele excepții izolate de oameni (de obicei, creștini de un anume fel) care încearcă să păstreze așa-numitul stil de viață „de modă veche”.
Traiul nostru anormal de astăzi poate fi caracterizat ca răsfăț. Încă din pruncie copilul de azi este tratat în general ca un mic zeu sau zeiță în familie; i se iau în seamă toate capriciile, i se împlinesc toate poftele; este înconjurat de jucării, distracții, înlesniri; nu este educat și crescut după principiile stricte ale purtării creștine, ci lăsat să se dezvolte în orice direcție înclină dorințele sale.
De obicei este destul ca el să spună: „Vreau asta!” sau „Nu vreau să fac!” – pentru ca părinții, foarte îndatoritori, să se închine în fața lui și să-l lase să facă cum îl taie capul. Poate că nu se întâmplă așa tot timpul, în fiecare familie, dar se întâmplă destul de des ca să putem spune că aceasta este regula contemporană a creșterii copiilor și că până și cei mai bine intenționați părinți nu scapă cu totul de sub influența sa.
Chiar dacă părinții încearcă să-și crească copiii ceva mai strict, vecinii încearcă să procedeze altfel. Așa se face că părinții trebuie să ia în considerare și aceasta atunci când își educă copiii. Iar când un astfel de copil devine adult, el va căuta în chip firesc să se înconjoare cu aceleași lucruri cu care s-a obișnuit în copilărie: confort, plăceri și jucării pentru oameni mari. Viața devine o căutare perpetuă a „distracției” – care, în treacăt fie spus, este un cuvânt ce nu se întâlnește în niciun alt vocabular (n. în SUA).
În Rusia veacului al XIX-lea, la fel ca în oricare altă civilizație serioasă, nici măcar nu s-ar fi înțeles ce înseamnă. Viața nu este altceva decât o goană constantă după „distracție”, care este atât de goală de orice înțeles serios, încât un eventual vizitator din orice țară a veacului al XIX-lea, care ar vedea programele noastre de televiziune, parcurile de distracții, reclamele, filmele, muzica – și, în general, oricare alt aspect al culturii noastre populare – ar crede că a dat peste o țară de imbecili care au pierdut orice fel de legătură cu realitatea normală.
Noi însă, de obicei, nu luăm în seamă asemenea lucruri pentru că trăim în societatea aceasta și o luăm de bună.
Unii observatori recenți ai vieții noastre contemporane i-au numit pe tinerii de astăzi „generația eu”, iar vremurile noastre „epoca narcisismului”, caracterizată prin cultul și fascinația eului care împiedică dezvoltarea unei vieți omenești normale. Alții au vorbit despre universul de „plastic” sau lumea fanteziei în care trăiesc atâția oameni din ziua de azi, neputincioși a se confrunta sau a se împăca cu realitatea lumii din jur sau cu problemele lor lăuntrice.
Când „generația eu” se întoarce spre religie – lucru ce s-a petrecut în repetate rânduri în deceniile anterioare – de obicei își caută o religie „de plastic”, formă fantezistă de religie: religia „autodezvoltării” (unde obiectul de cult este eul), a spălării creierului și a controlului minții, a stărilor și simțămintelor anormale.
Este important să ne dăm seama, mai ales dacă încercăm noi înșine să ducem o viață creștinească în ziua de azi, că lumea formată de vremurile noastre de răsfăț impune sufletului cerințe, fie în religie, fie în viața seculară, pe care nu le putem numi altfel decât totalitare.
Lucrul acesta se vede în viața seculară, unde omul se confruntă nu doar cu o ispită individuală ici și colo, ci cu o neîntreruptă stare de ispitire ce îl atacă pe om – prin muzica din fundal ce se aude peste tot in magazine si prin birourile firmelor; prin semnele publice și panourile de afișaj de pe străzile orașelor; prin muzica rock, adusă peste tot de către adepții ei, până și în campingurile din păduri și în rulote; și chiar și acasă, unde televizorul devine conducătorul din umbră al familiei, dictând valorile, părerile și gusturile moderne.
Ieromonah Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sophia, 2005