Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în faţa problemelor vieţii, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite şi deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
Astfel vom vedea întâmplându-se fapte minunate în viaţa oamenilor despre care nici societatea, ca o proiecţie a anumitor modele, dar nici oamenii înşişi nu credeau că se pot petrece.
Desigur, în acest tablou pesimist, perspectiva optimistă asupra crizei va genera critici intense: Toate astea sunt bune, importante pentru om şi pentru înfruntarea greutăţilor vieţii, dar nu sunt şi pentru mine. Eu nu pot să fac aceste sacrificii. Nu-mi stă în caracter şi nici în putere. Nu am puterea să le îndur. Nu pot…
Cu siguranţă, cu toţii am înfruntat în viaţa noastră diferite greutăţi şi obstacole, încercări, am purtat cruci, ce diferă de la caz la caz şi de la om la om; dar toate au un dat general, o bază comună: durerea, chinul, deşertăciunea sau ratarea, deprecierea. Insă aşa cum diferă situaţiile, aşa variază şi felurile în care fiecare persoană unică înfruntă durerea, în faţa aceleiaşi scene, aceleiaşi perspective sau ameninţări.
Sunt destui cei care vor scoate la iveală capacităţi „supranaturale” de rezistenţă. Vor vedea înăuntrul lor un sine ascuns, puteri interioare care stau acolo în adânc, în „nucleul” sufletului, aşezate şi însufleţite de Creator, pe care nici nu şi-ar fi închipuit că le deţin.
Sunt acei oameni, acele existente care, ameninţate de umbra nimicului, descoperă un alt sine, concomitent cu cel cunoscut lor. Nu l-au ştiut, nu l-au cunoscut. Nu au înţeles că acesta trăia în acelaşi timp înăuntrul lor. Ori din cauză că aşa au avut convingerea din anii copilăriei, când s-au format percepţii despre mecanismele de cunoaştere, ori din cauză că ei înşişi nu au încercat să evidenţieze şi cealaltă natură a existenţei lor, aceea pe care o numim spirituală sau duhovnicească.
Auzim şi vedem dezvoltându-se terapii pentru boli grave, incurabile. Descătuşări din experienţe psihologice grave, traumatizante. Citim despre oameni care depăşesc tiparul comun al vieţii cotidiene şi trăiesc o renaştere şi dinăuntrul durerii vin în contact cu un „alt” sine pe care îl ignoraseră.
Pentru că, la urma urmei, durerea este cea care ne învaţă. Care sfredeleşte sufletul nostru şi extrage din pământul existenţei tot ce poate fi mai preţios, mai energic, mai frumos, harismatic, ce a existat îngropat în dorinţa inconştientă.
De asemenea, sunt mulţi cei care vorbesc despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor, despre harul Lui tainic care a lucrat binefăcător, eliberator, vindecător, în problemele lor. Şi nu doar îndreptându-le şi înlăturându-le, ci dându-le lor o „Altă” perspectivă, înţelegere şi abordare – această transformare a conştiinţei, a înţelesurilor şi a lucrurilor vieţii.
Însă, pe cât este de adevărată şi măsurabilă descrierea acestei abordări şi numărul celor care o experimentează în viaţa lor de zi cu zi, pe atât de adevărată este şi existenţa unei mari părţi a umanităţii care nu a găsit în durere vreun început măreţ, înălţător, cum spunea şi Dostoievski, sau care nu a putut să înfrunte greutăţile şi chinurile vieţii cu atitudine pozitivă, cu optimism, cu răbdare, în general, cu tărie sufletească. Sunt toţi aceia pe care durerea nu i-a înmuiat, în înţelesul comun al cuvântului, ci i-a împietrit şi i-a slăbit şi i-a epuizat.
În viaţă nu este de ajuns să spunem cuiva care suferă: Da, poţi! Încearcă şi vei reuşi! Nu ajunge. De multe ori, o astfel de atitudine pare enervantă, superioară şi inumană.
Deseori aceste semnale verbale de bunăvoinţă ascund o mare angoasă în gestionarea realităţii. Vorbim şi sfătuim ca măcar pe noi înşine să ne convingem mai întâi. De altfel,
îndemnurile noastre moralizatoare sunt cunoscute celor care suferă. Ei ştiu ce propune raţiunea, ce ar trebui să facă. Probabil că dacă ar fi fost şi aceştia în afara spaţiului psihologic al durerii, ar fi dat şi ei aceleaşi sfaturi. De obicei, aşa funcţionează psihicul nostru. Suntem învăţători în afara cuptorului durerii, dar pierduţi, morţi şi ucenici stângaci în clipa răstignirii.
Aşa încât nu toţi oamenii reacţionează în acelaşi fel. Nu se găsesc toţi în aceeaşi stare psihologică sau, în general, existenţială. Nu au toţi aceeaşi vârstă psihologică. Nu au toţi acelaşi ceas existenţial înăuntrul lor.
Fiecare om este unic şi irepetabil, plăsmuit ca persoană care, odată creată, nu se mai repetă. „Lui Dumnezeu, zice cunoscutul psihiatru Scott Peck, nu-I plac repetiţiile. Se bucură de diversitate şi de multitudinea formelor.” Iar cuviosul părinte Sofronie Saharov spune: „Nu trebuie niciodată să ne comparăm pe noi cu vreo altă persoană. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veşnic. Dumnezeu creează cu fiecare existenţă umană o legătură personală caldă, unică.” Acceptăm şi înţelegem atât abordarea şi încercarea reuşită dinăuntrul durerii din viaţa multor oameni, cât şi neputinţa lor de a transforma durerea în creaţie.
Nu ai dreptul să acuzi slăbiciunea, lipsa rezistenţei, a răbdării, a putinţei de a îndura şi a optimismului unei existenţe care cu durere îţi mărturiseşte: Nu pot, nu mai pot, nu mai rezist…
Sigur vom trece prin toate stadiile durerii, ale plânsului existenţial: negarea, furia sau indignarea, negocierea, depresia şi acceptarea. Pe lângă acestea cred că avem nevoie de o bună aşezare interioară, să fim deschişi la a accepta durerea în viaţa noastră. Să nu dezertăm. Să aşteptăm ca sămânţa să rodească dinăuntrul nostru, cu răbdare şi cu adâncă acceptare.
Este necesar să integrăm rugăciunea în viaţa noastră, aşa cum o înţelege şi o poate trăi fiecare personal. Trebuie să citim şi să descoperim situaţii din viaţa altor oameni care au rezistat, au trăit creativ durerea, au ieşit biruitori şi folosiţi din întâmplările prin care au trecut. Au trecut prin foc fără să se ardă. Au înţeles că ceea ce nu ne omoară ne întăreşte, că nu suntem singuri în univers, că suntem parte a unui plan divin neînţeles, dar nu şi iraţional; că nu existăm la întâmplare; că suntem parte a unui întreg.
Aşa încât am putea să ne problematizăm – cu deplina înţelegere şi dispoziţie iubitoare pentru toţi cei care nu rezistă sau nu au rezistat – de cuvintele prietenului Aris Davarakis:
„Părerea mea este că trebuie să menţinem continuu aprinsă lumina dinăuntrul sufletului nostru, orice ni s-ar întâmpla. Ştiu cât de greu este, dar nu-i pot preţui pe oamenii care sting lumina. Un simplu surâs la întâmplare, pe drum, chiar dacă nu-ţi este adresat ţie, este lumină. Un copilaş care râde fericit este lumină. O amintire a unei reuşite sau bucuria unei întâlniri neaşteptate, toate acestea sunt lumină. Şi-n loc să spunem: «Ce nenorocit sunt!», trebuie să spunem: «Ce norocos sunt pentru tot ce am, sunt atât de
multe cele pe care alţii nu le au!» Oamenii recunoscători sunt fericiţi.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia