„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Reținem mai întâi de aici, iubiții mei, extraordinara foame și sete de învățătura lui Dumnezeu a acestor oameni. Erau mulți, erau foarte mulți, circa 15.000 – bărbați, femei și copii. Omul ascultă – oricât ar fi cineva de fermecător – îl ascultă o jumătate de oră, trei sferturi de oră, o oră, hai să zicem, două ceasuri, dacă conferința e foarte interesantă, dar e foarte greu să faci pe cineva să asculte ore întregi. Așa încât trebuie mai întâi să admirăm credința extraordinară a acestor oameni, care simțeau și aveau convingerea că se găsesc în fața unuia care nu semăna cu niciunul dintre cei care mai grăiau învățătura lui Dumnezeu. De aceea ni se spune că Iisus Hristos era un bărbat tare în faptă și-n cuvânt. Atât de puternic, încât unii îl asemuiau cu Ioan Botezătorul.
Ei bine, această credință a acestor oameni se cerea răsplătită într-un fel. Este bine să reținem și grija ucenicilor, grija Martei. Ei mai auziseră învățăturile lui Iisus, că doar trei ani și jumătate au stat cu Învățătorul lor, ascultându-I lecțiile, și nu o dată, și nu de două ori, ci de repetate ori, de aceea le-au și scris câțiva dintre ei mai târziu, cei care au devenit evangheliști; le-au scris din memorie. Dar, în același timp, ei se gândeau la cei care ascultau, adică nu se gândeau doar la ei, ci și la mulțumile flămânde. Și I-au atras atenția lui Iisus că oamenii aceștia nu au mâncat nimic, iar Domnul Iisus, știind ce avea de gând să facă, i-a provocat și le-a zis: „Dați-le voi să mănânce!” Iar ei au zis: „Cum o să le dăm noi, Doamne, că noi n-avem decât cinci pâini și doi pești.”Adică era hrana pentru comunitatea apostolică, Iisus Hristos și cei doisprezece; erau treisprezece oameni. Și-atât aveau ei în traistă, la drum: cinci pâini și doi pești, din care trebuia să mănânce ei. Dar nu s-au mai gândit la ei, ci au spus: „Cum o să săturăm noi atâtea guri numai din atâta hrană?” Iisus Hristos a legat acest moment de cuvintele pe care le va spune și le va repeta de mai multe ori: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Pentru ca să se știe, o dată pentru totdeauna, că El este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși și că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Că, deci, ei, ucenicii, cât sunt ei de apostoli, rămân neputincioși, niște neisprăviți, dacă nu-L au pe Iisus Hristos Care să facă ceea ce trebuie făcut. Și, atunci, Iisus le-a poruncit: „Aduceți la Mine cele cinci pâini și doi pești.” Ei le-au adus, iar El Și-a ridicat ochii la cer, le-a binecuvântat, a frânt și le-a dat ucenicilor. Și zice: „Dați-le voi mai departe.”
Iubiții mei, să reținem acest gest: Iisus Și-a ridicat mai întâi ochii la cer și I-a cerut Părintelui Său să fie cu El în acest moment în care avea să mai săvârșească o minune. Ori de câte ori Iisus avea de săvârșit o minune mare, atunci cerea ca Tatăl Său, Care, de altfel, nu se despărțea cu El în rugăciune, să fie și în minune. Este și smerenie să considere Domnul Iisus că nu El singur săvârșește minunea, ci o săvârșește împreună cu Tatăl, așa cum Tatăl, împreună cu El, crease lumea la început. Această ridicare cu ochii la cer înseamnă și mulțumire. […] Așadar, iată, încă o dată, acest moment de invocare, de implorare, a Tatălui Ceresc.
Și ucenicii, din pâinile frânte și din peștii aceia, au dat la fiecare. După obiceiul vremii, se așezau toți pe iarbă, pe familii. Și pâinea, sau hrana, era dată capului familiei, adică bărbatului. Și ni se spune că erau ca la 5.000 de bărbați, în afară de femei și de copii. Să considerăm că fiecare soț și soție ar fi avut cu ei numai un singur copil, dar, de obicei, erau mai mulți, că plecau de-acasă cu totul. Să admitem că ar fi fost un singur copil și tot ar fi fost 15.000 de oameni. Și s-a săvârșit minunea, în sensul următor, că ucenicii dădeau capului de familie o bucată de pâine și acesta o frângea și o dădea la soția și la copilul lui. Și aceia mâncau și, pe măsură ce mâncau, ea nu se micșora… bucata de pâine nu se micșora. Și nu s-a micșorat până când [mulțimea] s-a săturat. Și bucățica aceea de pești. În aceasta constă minunea: că simți la un moment dat că ai mânca și că nu-ți mai este foame. Este ceea ce se întâmplă și în viața noastră de fiecare zi: sunt unele mâncări mai sățioase – mănânci puțin și te saturi repede, că este consistentă. Așa și cu treaba aceasta. Și ni se mai spune că, după ce s-au săturat, au strâns fărâmiturile și au adunat douăsprezece coșuri pline de fărâmituri. De ce era nevoie de aceasta? Pentru că puteau să le lase pentru furnici și pentru păsări. […] Iubiții mei, pentru ca nu cumva fărâmiturile să fie călcate în picioare de această mulțime imensă… Le vor fi aruncat mai târziu pentru păsări după ce au plecat de acolo. […] Fărâmiturile, și nu puține – douăsprezece coșuri pline – erau dovada că nu fusese o hipnoză în masă, că sațul lor nu era o iluzie a stomacului. Pentru că dovada era în această uriașă cantitate de fărâmituri, de fapt, o cantitate mai mare decât cele cinci pâini dinainte. Și, cu această minune, Iisus ne-a lăsat o lecție extraordinară: […] foamea și setea de cuvântul lui Dumnezeu, care e răsplătită prin potolirea foamei și setei trupești, întotdeauna. De accea spune Mântuitorul Hristos în altă parte: „Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga.” Ei bine, oamenii aceia au căutat întâi Împărăția lui Dumnezeu și celelalte s-au adăugat, adică pâinea și sațul au venit pe urmă.
[…] Această minune a fost precedată de o alta, care mi se pare adevărata minune: este minunea spicului de grâu. Este faptul că eu pun în pământ un singur bob de grâu și-mi crește un spic cu 20-30-50 de boabe. Aceasta mi se pare mie minunea. […] Fără îndoială, avem explicația științifică, dar cauzalitatea nu o avem. Mie mi se pare extraordinar faptul că pun în pământ un sâmbure de piersic și îmi răsare un piersic care îmi dă câțiva ani de zile bunătățile acestea paradisiace. Mi se pare extraordinar că dintr-o singură ghindă răsare un stejar care timp de două sau trei sute de ani de zile va da generații întregi de ghinde, de fructe, din care vor răsări altele, din care se hrănesc porci și mistreți, animalele.
Ei bine, eu cred că noi trăim într-un univers de minuni. Prea mult ne-am învățat să zicem: „explicații naturale”, „fenomene naturale”… Dar fenomenele acestea n-au fost create de om. Omul, cu știința lui, poate îmbunătăți o specie. Și știm, se-ntâmplă în zilele noastre. […] Sunt anumite încrucișări care dau rezultate, hibrizii, specii mai rezistente la boli. Dar pe mine mă interesează întâia oară, primul bob de grâu cine l-a făcut și l-a binecuvântat ca din el să răsară o sută. Mie asta mi se pare minunea. Și pentru că nu avem niciun fel de dovadă sau niciun fel de argument, niciun fel de demonstrație că omul a creat bobul de grâu, atunci trebuie să admit că el a fost creat de Dumnezeu. Și-atunci? Păi, Cel Ce a creat minunea spicului de grâu a putut să creeze și minunea înmulțirii pâinilor, că este una și aceeași Persoană, este unul și același Autor. […] Aceeași operă, numai în faze diferite. […]
Mie mi se pare… sunt convins că trăim într-un univers de minuni de care nu ne dăm seama. Și un răsărit de soare e o minune. Un răsărit de lună e o minune. Un apus de soare e o minune. Bobul de ploaie care cade este o minune. […]
Am să vă mai spun ceva: orice minune de acest fel era un fapt real, dar era și o prefigurare. Schimbarea la Față pe care noi am sărbătorit-o de curând a prefigurat Învierea Domnului, slava Lui, lumina Lui, lumina Învierii. Ei bine, minunea înmulțirii pâinilor prefigurează Cina cea de Taină și Euharistia. Atunci, la Cina cea de Taină, Iisus a luat pâinea, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor Săi și le-a zis: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu” […] „Cel Ce se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Și, la sfârșitul Cinei, potirul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, Carele pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” […]
Minunea se întâmplă în fiecare zi, cu fiecare Liturghie. Există o rugăciune înainte de împărtășire în care se spune așa: „Doamne, ajută-mă să mă împărtășesc cu vrednicie și să-mi dau seama precum se cuvine de aceste Sfinte Taine.” De obicei, nu ne dăm seama cum se cuvine, nici măcar noi, preoții. Și, totuși, de câte ori avem în față pâinea și vinul și invocăm puterea Duhului Sfânt ca ele să se prefacă în Trupul și Sângele Domnului, se săvârșește o minune. Iar frățiile voastre, care veniți la Altar să vă împărtășiți, sunteți părtași ai aceste minuni. Vă împărtășiți cu minunea lui Dumnezeu, a pâinii și a vinului care se înmulțesc. Preotul rostește, sau arhiereul, când are în mână Sfântul Trup al Domnului: „Cel Ce se sfărâmă și nu Se desparte, Cel Ce se mănâncă și niciodată nu Se sfârșește, se înmulțește și se va înmulți până la sfârșitul veacurilor, prin binecuvântarea lui Dumnezeu și prezența și lucrarea Duhului Sfânt.”
Așa încât, iubiții mei, dacă nu sunteți convinși că spicul de grâu, în sine, este o minune și dacă nu vă creați sentimentul că un răsărit de soare este o adevărată minune, atunci, cel puțin, să trăiți puternic sentimentul și certitudinea că prin cuminecarea euharistică sunteți părtași ai unei minuni care se săvârșește în fiecare Sfântă Liturghie, prin mâinile noastre, ale nevrednicilor slujitori ai lui Iisus Hristos. Și cu aceasta veți avea sațul duhovnicesc. Iar când veți zice, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, vă amintiți de ceea ce trebuia să știe ucenicii Domnului de la început: „Fără Mine nu puteți face nimic!” și se completează: „Fără Mine nu puteți avea nimic!” Dumnezeu ne dă bucata aceea de pâine, Căruia i-o cerem să ne-o dea măcar pentru o zi. Și mâine I-o cerem din nou și ne-o dă, mai mare sau mai mică, mai albă sau mai neagră, dar este o bucată de pâine, pe care I-o cerem lui Dumnezeu și pentru care trebuie să-I mulțumim la sfârșitul mesei pentru aceea că ne-a dat-o.”