Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el!” (Mc. 9 :25)
Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit.
– Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc întotdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
Un duhovnic contemporan, stareţul Serghie, în deplin acord cu Bătrânul Porfirie şi cu Bătrânul Paisie, pe care i-am amintit mai sus, ne spune: „La baza bolilor sufleteşti se află mândria. Temelia bolilor sufleteşti este socotirea propriului eu ca centrul tuturor lucrurilor.
Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.
Viața noastră seamănă cu călătoria Israeliților din Egiptul robiei patimilor în pământul făgăduinței, pământul Canaan-ului. Primul stadiu, străbaterea Mării Roșii, trecerea de la răutate și sclavie la odihnă, la libertate, la iubirea virtuții. Al doilea stadiu, călătoria de 40 de ani în pustie, cu dese peripeții și mari minuni . Și al treilea stadiu, sălășluirea în pământul făgăduinței a harului și a bucuriei. Motivul obișnuit pentru ridicarea harului este lipsa smereniei.
Numeroși psihiatri contemporani scot în evidență importanța mărturisirii, explicând necesitatea ca oamenii să nu se închidă în ei înșiși, ci să-și deschidă sufletul și să-și dezvăluie gândurile, în limbajul teologic. Se spune că atunci când oamenii își deschid sufletul lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului, ei vor putea evita multe boli psihice – uneori chiar și nebunia.
„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate.