Primul: Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi (cf. Deuteronom 6, 6-7). Unul dintre rolurile cele mai importante pe care le avem noi, părinţii, este acela de educatori. Suntem primii profesori ai copiilor noştri. Materia pe care o predăm se numeşte (con)vieţuire. Întrebarea cea mai importantă pe care o pun copiii este: cum să trăim fericiţi?
Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu. Se constată că aceştia sunt morţi pentru virtuţi şi trăiesc pentru patimi; că se bucură de propriile lor voinţe, dar sunt goliţi de bucuria dumnezeiască.
Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini… Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?”. Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face” (Ioan 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire” (Filip 2, 13).
Vederea este simţul cel mai perceptiv, ea îţi dă experienţa cea mai stabilă. Nu spunem fiecare dintre noi, atunci când vrem să convingem pe cineva de un lucru, cuvintele: „Am văzut cu ochii mei!”? În Vechiul Testament, Moise a cerut pe Muntele Sinai să vadă faţa lui Dumnezeu.
Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este dragoste, este eros, este înflăcărare, este dor arzător după cele dumnezeiești. Hristos este totul. El este dragostea noastră, El, iubirea noastră. Dragostea de Hristos este o dragoste care nu e cu putință să se înstrăineze și să se piardă. De acolo izvorăște bucuria.
Afirmând că cel desăvârşit se îngrijeşte de mântuirea tuturor, Părinţii totuşi, în general, învaţă că principala sarcină a creştinului este de a lucra la propria sa mântuire, nuanţând astfel afirmaţiile anterioare.
Mulţi Părinţi spun mai întâi de toate că o căutare radicală a propriei mântuiri presupune fuga de oameni. Acest laitmotiv al literaturii ascetice este ilustrat în chip semnificativ de o apoftegmă privitoare la Sfântul Arsenie cel Mare, din care mai aflăm şi că această fugă de oameni este după voia lui Dumnezeu:
Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.
Oricâte rugăciuni am înălţa Domnului, este posibil ca El să nu îngăduie slobozirea noastră de vreuna dintre patimi, pentru ca să gustăm nepătimirea doar în parte: „Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns. Domnul a voit ca toţi oamenii să devină neîmpătimiţi.
„Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta Îl interesează și pe Dumnezeu: „O, dacă ar ști cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?”. Și auziți, numai să ne gândim la El! Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun.
Primul sfat pe care vi-l dau: să nu bravaţi! Să nu ţineţi crucile afară! Să nu faceţi ca Sfântul Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nuuu!”
