Dacă ne e permis să spunem, sufletul omului este asemenea unui iad. Așa trăim, ne mișcăm, facem ceea ce facem în lume, purtând fiecare propria mască și comunicând prin ea, și totuși, în adâncul fiecăruia, situația este cum se poate mai rea. Dacă nu te izbăvești de omul cel vechi, dacă nu renaști, ce se va întâmpla?
Când dragostea există între oameni, îi unește, le unește inimile. Vrei să vezi dacă-L iubești pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubești pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuiește. Atunci se dovedește cât îl iubești tu pe acest om.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Cuviosul Serafim de Sarov se regăsește între cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi sfinţi în Rusia pravoslavnică, iar mai apoi în Ortodoxia de pretutindeni. Şi aceasta pentru minunile săvârşite de el încă din viaţa pământească. Vindecările de boli sufletești și trupești, potolirea epidemiilor, descoperirile dumnezeiești de care s-a învrednicit, poveţele date celor care-l vizitau, darul înainte-vederii, toate l-au făcut de neuitat pe sfântul din Sarov în sufletele evlavioase.
Cum putem noi să ne asemănăm cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon fără să fim doctori? El a fost doctor, a primit dar de la Dumnezeu să fie doctor şi a fost doctor fără de arginţi, adică unul care n-a umblat după averi când tămăduia. Însă noi, care nu suntem doctori, cum putem să fim asemenea sau măcar să urmăm ceva, din cât se poate, pe Sfântul Pantelimon, doctor fără de arginţi? Ştiţi cum, iubiţi credincioşi? Să facem noi, la puterile noastre, ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu să facem.
În Deuteronom 10:16 israeliţii sunt îndemnaţi să-şi circumcidă inima: „Deci să tăiaţi împrejur inima voastră şi de acum înainte să nu mai fiţi tari la cerbice”. Cu siguranţă nu la vreo operaţie medicală se referă pasajul (circumciderea inimii nu este desigur by-pass!), ci la o metaforă inedită şi extrem de sugestivă. Dar care era semnificaţia circumciderii inimii?
Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc.
Să ne învățăm cu rugăciunea. Orice ar fi, cine se roagă are numai de câștigat. Cine vorbește, păgubește. Cine vorbește mult, păgubește mult. Rugați-vă mai mult. Când un popor se roagă, fie și numai unu la sută, Dumnezeu cruță țara. Te rogi mai mult, devii veșnic. Vrei să aduci o contribuție majoră familiei tale și neamului în care te-a născut Dumnezeu? Roagă-te mai mult.
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Credința însăși este un dar al Duhului Sfânt, pe care Apostolii îl cer de la Mântuitorul, atunci când zic: „Sporește-ne credința”. Ba chiar Domnul Însuși se roagă ca Tatăl să le dea din sfințenia Sa: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău”.Cât despre cei ce se roagă, Duhul Însuși se roagă pentru ei:
„Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)
Vai de cei care L-au văzut pe El față către față și nu L-au cunoscut pe El, nu L-au primit și au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Și noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veșnicie. Și astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui:
„Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 5)
Cum explicaţi sentimentul de respingere faţă de un lucru care se repetă, precum slujbele zilnice din Biserică?
Eu cred că slujbele ne oferă un cadru în care ne putem ruga. Dar ca să primim folos deplin din participarea la slujbe şi din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinţei noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspiraţiile de iubire frăţească, toate dispoziţiile noastre duhovniceşti.
… Frânge-te, inimă, cât nu e târziu, și vezi, dacă mai ai dragoste acolo. Doamne, sunt un fir de nisip, dar numai Tu știi ce vei face cu el, fie-Ți milă și Te naște și-n acest firicel. Căci fără Tine, Doamne, de unde să mai fie soare, lună, stele, adiere de vânt, albastrul din cer, de unde să mai fie fluturași și gândăcei, furnicuțe, albinuțe, oi blănoase și văcuțe, ape multe și izvoare? Doamne, de unde roua cristalină pe firicelele de iarbă? Mă minunez de Tine, când hoinăresc cu privirea peste petalele de trandafir.
Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.
Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, vecinicia.
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi.
Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.