Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui, spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce Însuşi Domnul zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Matei 15, 11), iar Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Romani 14, 3) şi Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi pe cei ce nu au postit?”
Sărmanul post! Câte reproşuri, câte defăimări şi prigoane nu îndură! Dar iată că totuşi, prin mila lui Dumnezeu, dăinuieşte. Altfel, cum s-ar putea? Căci temelia lui este trainică! Domnul a postit, apostolii au postit, şi încă nu puţin, ci cum spune despre sine Apostolul Pavel: în posturi de multe ori (II Corinteni 11, 27); şi toţi sfinţii lui Dumnezeu au ţinut post aspru, astfel încât, dacă ni s-ar da să cercetăm toate lăcaşurile Raiului, nu am găsi acolo nici unul care să nu fi postit. Căci aşa se cuvine. Prin încălcarea postului se pierde Raiul; ţinerea unui post aspru trebuie să se numere printre mijloacele de redobândire a Raiului pierdut. Oare Maica noastră, Sfânta Biserică, cea cu inimă îndurătoare, ne este mamă vitregă? Ne-ar supune ea, oare, la o asemenea povară grea şi netrebuincioasă? Dar iată că ne împovărează! Înseamnă că nu se poate altfel. Să ne supunem, aşadar…
De fapt, se supun toţi cei ce vor să se mântuiască… Uitaţi-vă în jur. Cât de puţin i se trezeşte cuiva grija de suflet, imediat începe să postească, şi cu cât mai mare îi e grija, cu atât mai mult şi mai aspru posteşte. Din ce motiv? De aceea, că prin post sporeşte mai repede şi îşi stăpâneşte mai uşor sufletul. Cine refuză postul, acela înseamnă că nu pune preţ pe mântuire. Căci, unde pântecele face legile, acolo dumnezeu este pântecele. Iar pentru cine dumnezeu este pântecele, acela este duşmanul Crucii lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Iată cum să faceţi pe viitor: când cineva va începe să se ridice împotriva vreunei rânduieli de nevoinţă dumnezeieşti, întrebaţi-l ce anume acceptă el din aceste rânduieli. De pildă, pe cel care refuză postul, întrebaţi-l dacă la biserică trebuie să mergem, dacă acasă trebuie să ne facem pravila de rugăciune, dacă trebuie să ne spovedim şi altele… şi veţi vedea, probabil, că va refuza totul. Şi veţi înţelege că nu postul este problema lui, ci orice constrângere, în general… El îşi doreşte să trăiască în largul său…
N-are decât să trăiască! Dar să-i spuneţi negreşit sentinţa lui Dumnezeu cu privire la calea cea largă! Este de datoria oricărui om care cunoaşte această sentinţă! După ce îl veţi întreba despre toate acestea, veţi vedea că acest soi de „filosof” parcă ar fi de o cu totul altă credinţă. Şi spuneţi-i acest lucru, spuneţi-i: „Tu, frate, ai un alt dumnezeu, alte legi, alte nădejdi! Iar noi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul Iisus Hristos, Care a postit, mama noastră este Sfânta Biserică, care prin rânduielile ei ne cere să postim. Ocrotitorii noştri – Sfinţii Apostoli, preoţii şi învăţătorii lumii, cu toţi au fost postitori şi sunt întemeietorii postului! Aşa că nici noi nu putem face altfel. Iar tu vezi-ţi de drumul tău.”
Să nu credeţi că-i veţi putea convinge pe unii ca aceştia! Da’ de unde! Au capul tare şi ceafa groasă! Ce puteţi face cu ei? Să nu credeţi că au anumite motive temeinice. Nu. Au doar o puternică încăpăţânare. Acele strâmbe tâlcuiri pe care le-aţi auzit de la ei, ei le socotesc drept idei înalte. Dar priviţi ce se întâmplă de fapt!
Se spune că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om… Cine contrazice aceasta? Oare cei ce postesc se reţin de la mâncare pentru că se tem să nu se spurce cu ea? Doamne, fereşte! Nimeni nu gândeşte astfel. Sunt minciuni născocite de aceşti şarlatani lumeşti, pentru a se ascunde cumva sub masca buneicuviinţe. Cei ce încalcă postul se spurcă, însă nu cu mâncare, ci prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu, prin nesupunere şi îndărătnicie. Nici cei ce postesc, dar nu-şi păstrează inima curată, nu se pot socoti curaţi. Este nevoie şi de una, şi de alta: şi de post trupesc, şi de post sufletesc.
Aşa se vorbeşte în învăţături, aşa se cântă şi în biserică. Dacă cineva nu împlineşte aceasta, nu-i postul de vină! De ce să renunţe la post sub acest pretext? Bine ar fi să-i întrebaţi pe cei ce nu voiesc să postească, dacă îşi păstrează inima curată! Nu poate fi cu putinţă! Dacă prin post şi alte nevoinţe abia putem să ne ţinem în frâu scumpa noastră inimă, atunci, fără post, nici nu poate fi vorba de asta! Ţineţi minte cum un stareţ a întâlnit un tânăr monah, care ieşea dintr-o cârciumă, şi i-a spus: „Frăţioare, nu-i bine să vii pe aici!”, iar acela i-a răspuns: „Ba pot! Dacă inima îmi este curată…” Atunci bătrânul i-a spus cu uimire: „De câţi ani trăiesc eu în pustie şi postesc, şi mă rog, şi rareori dacă merg undeva – dar încă n-am dobândit inimă curată; iar tu, un tânăr, mergând prin cârciumi, ai izbutit să dobândeşti inimă curată?! Mare minune!” Aşa să-i spuneţi oricui renunţă la post!
Iar cât priveşte ce se spune mai departe: cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, asta nu duce la nimic. Aceasta este o îndrumare. Numărându-ne printre postitori, mulţumim pentru sfat sau pentru aducerea aminte. Dar cel ce nu posteşte nu se eliberează astfel de obligaţia de a posti şi de răspunderea sa pentru că nu posteşte. Cine îl judecă pe cel ce nu posteşte păcătuieşte, dar cel ce nu posteşte nu devine drept prin aceasta. Şi să nu-l judecăm! Fiecare să facă cum ştie. Dar pravila sau legea postului trebuie să o ţinem şi să nu îngăduim liber-cugetătorilor să născocească minciuni viclene.
În sfârşit, îngăduinţa Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de cei ce nu postesc înseamnă doar bunătatea inimii lui şi dorinţa ca, de Sfânta Înviere a Domnului, toţi să se bucure şi să nu existe nici o faţă tristă. Aceasta este dorinţa Sfântului Părinte, dar dacă se împlineşte în fapt – Dumnezeu ştie! Dacă-i spuneţi unui bolnav: „Fii sănătos, fii sănătos…” – se va înzdrăveni el, oare, din asta? La fel şi acolo. Pe toţi îi invită să se bucure, dar toţi, oare, se bucură cu adevărat? Ce facem cu conştiinţa? Zgomotul şi zarva nu sunt bucurie.
Bucuria este în inimă, care nu se bucură întotdeauna de veselirile din afară. Iată că Sfântul Ioan Gură de Aur, presupunând că pe unii îi apasă conştiinţa pentru că nu au postit, ia această apăsare drept pocăinţă şi epitimie şi le îngăduie tuturor să se bucure şi să se veselească… Aşadar, iată că această mică parte a celor ce se căiesc pentru că nu au postit va gusta, într-adevăr, din mângâierea duhovnicească sau din înduioşarea inimii, dar ceilalţi, puţin probabil! Dar fie şi aşa; legea şi obligativitatea postului pentru toţi nu se micşorează cu nimic din cauza asta.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Șapte cuvinte despre post, Editura Sophia