În duh de rugăciune s-au aflat obştea monahală și credincioșii care au participat la Sfânta Liturghie praznicală de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Atmosfera de sărbătoare a fost înfrumuseţată de cântările corului mănăstirii.
Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
După Domnul, călăuză și învățătoare în această lucrare duhovnicească a rugăciunii, precum și în orice virtute, este Preasfânta Maica Lui și Mama noastră a tuturor.
Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet.
Un părinte a spus:
Mama mea, Sofia, nu știa carte, și era necăjită cu nu putea să învețe rugăciuni mai lungi, precum cele din cărțile de rugăciune. Părintele Arsenie i-a zis:
Smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice! Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţii înfruntă şi mustră pe cei mândri!
Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gânduri de hulă?
Legea cea mai profundă a vieţii nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele – ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic. În esenţă, acesta este cel mai mare păcat dintre toate şi pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească. (Pr. Alexander Schmemann)
Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului său zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei (evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci).
Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.