„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”

Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi (Gândește-te deci că, oricâte fapte bune ai face și oricâte daruri ai lua, cu atât mai mult ele se datorează lui Dumnezeu și tu te obligi mai mult față de El. Din această meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuți și calități, ci te vei coborî în adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulțumești pe deplin darurilor dumnezeiești):

Continuare …

Smerenia înseamnă deplina deschidere către Dumnezeu, dăruirea de sine voii Lui, disponibilitatea de a primi totul de la El…

„Smerenia este una dintre cele mai curajoase virtuți evanghelice, iar noi am reușit s-o transformăm într-o jalnică însușire de rob. Puțini ar dori să fie smeriți, pentru că smerenia este percepută ca o renunțare la demnitatea umană. Același lucru este valabil și pentru ascultare: lăudăm copilul pentru ascultare, când, de fapt, el dă dovadă de supunere și este lipsit de propria voință; foarte rar ne interesează ce este în inima lui și prea ușor confundăm o oaie bleagă cu o oaie din turma lui Hristos.

Continuare …

Răul trebuie biruit cu gânduri liniştite şi paşnice

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate.

Continuare …

Suflarea de viaţă, suflarea Duhului Sfânt, este o pecete, o întipărire, care nu se mai şterge…

La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).

Continuare …

Pr. Efrem din Arizona – De ce să mă mai spovedesc dacă iarăși voi păcătui?

Cineva spune: de vreme ce voi cădea iarăși, de ce să merg să mă spovedesc? Fratele meu, păcatul este precum o boală. Nu te îmbolnăvești o singură dată. Te poți îmbolnăvi de multe ori de aceeași boală. Și de fiecare dată când te îmbolnăvești, mergi la doctor. Și la un moment dat, medicamentul harului te va tămădui în întregime…

Continuare …

Cui se adresează cuvintele „Sfintele Sfinţilor” de la Sfânta Liturghie

„Acum preotul este gata să se apropie el însuşi de Masa euharistică şi să cheme şi pe credincioşi. Dar cum împartaşirea nu este îngăduită absolut tuturor, el nu-i cheamă pe toţi; ci luând Pâinea cea făcătoare de viaţă si arătând-o, cheamă la împărtăşire numai pe cei ce sunt vrednici să o primească, zicând: „Sfintele, Sfinţilor!”.

Continuare …

Să fim dornici să cunoaştem adevărata noastră statură

De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.

Continuare …

Rugăciunea este oxigenul vieții sufletești

Rugăciunea este oxigenul vieții sufletești. Așa cum trupul moare fără oxigen, tot așa și sufletul nu poată trăi fără rugăciune. Sfinții Părinți numesc rugăciunea „înălțarea minții către Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu știe că omul îngreuiat cu mâncare și băutura nu are mintea sprintenă nici pentru cele pământești, necum pentru înălțarea către Dumnezeu în rugăciune.

Continuare …

Zaheu ne arata pe de o parte icoana omului păcătos, pe de altă parte calea întoarcerii la Hristos

După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului, Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a intamplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oamenii erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul. Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac il cheamă pe nume zicând: „Zahee, grăbeşte de te coboară, ca astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!”

Continuare …