Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“.
Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare.
– Gheronda, mulţi oameni nu consideră absolut necesar mersul la Biserică!
Dumnezeu extinde și revarsă dragostea Sa peste toată zidirea: și către Sfinți, și către păcătoși, și către îngeri, și către diavoli… către toți. Dumnezeu nu face nicio diferență în iubirea Lui; nu are vreo schimbare. Precum îi iubește pe Sfinți, în aceeași măsură îi iubește și pe păcătoși. Astfel, noi suntem cei care Îl iubim pe Dumnezeu — unul mai mult, altul mai puțin.
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
„Numele Fiului lui Dumnezeu este mare şi fără de hotar şi susţine întregul univers”, afirmă Păstorul lui Herma, şi nu vom aprecia rolul Rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă fără a cunoaşte puterea şi darul numelui dumnezeiesc. Dacă Rugăciunea lui Iisus este mai creatoare decât alte invocaţii, aceasta se datorează faptului că ea conţine numele lui Dumnezeu.
Cel care se bucură de iubire neapărat se va folosi și din rugăciune. Și cât de bun este acest lucru reiese din următoarele: Sfântul Pavel, cel care a urcat până la al treilea cer, care a auzit cuvinte negrăite, care a depășit toate nevoile firii omenești, care nu era în primejdie să cadă în viitor, ci era cu desăvârșire păzit, a avut nevoie și de rugăciunea ucenicilor.
Bucuria și fericirea permanentă și neschimbătoare există doar în Ceruri. Aici pe pământ toate sunt în permanentă schimbare. De multe ori bucuria este doborâtă de tristețe, așa cum s-a întâmplat în familia binecuvântată și fericită a dregătorului din Antiohia, Secundus, și a soției sale, Antuza. Din bucurie familia a căzut în durere, în tristețe, a trecut de la starea de fericire la starea de doliu. Tatăl familiei a murit pe neașteptate, la puțină vreme după nașterea lui loan. Comandantul Secundus a murit! Și Antuza a primit fulgerător o grea lovitură. A ars-o flacăra durerii! Și a plâns mult și amar în fața soțului ei mort, a bunului ei tovarăș, în casa lor împodobită de marmură. (…)
În acea Zi a Judecății, Dumnezeu ne va judeca cu amănunțime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înșine, ci și pentru judecățile pe care le-am făcut față de alții. Și adeseori, dacă un păcat este ușor de felul lui, îl face mai greu și de neiertat tocmai faptul că acela care l-a comis îl judecă pe altul.
Mulţi oameni au vrut să se facă sfinţi. Luptele lor pentru dobândirea curăţeniei necesare sfinţeniei au fost spectaculoase. Mai spectaculoase şi mult mai dure decât luptele din arene. Pentru dobândirea curăţeniei, atleţii lui Hristos luptau împotriva trupului lor, împotriva somnului, împotriva foamei, împotriva durerii, împotriva propriilor lor gânduri, împotriva instinctelor. Era o luptă fără milă, dusă zi şi noapte, de-a lungul unei întregi vieţi. O luptă palpitantă şi fără nici un răgaz.
„Când te rogi, intră în cămara ta” (Mt 6,6)
Întrebare:
În continuarea acestei întrebări, îl rugăm pe Părintele să ne spună dacă a avut o experienţă deosebită cu duhovnicul său, Părintele Sofronie, atât legat de chipul pocăinţei, cât şi de lumina pocăinţei în taina Sfintei Liturghii.
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Ştii de ce ne este atât de teamă de păcat? Nu – din păcate – pentru că L-am pierde pe Dumnezeu – cine e preocupat de asta? –, ci pentru reputaţia şi imaginea noastră. Sentimentul că noi ţinem în mâini cheia Raiului.
Medicul duhovnicesc e îndeobşte atacat de cei care nu se mărturisesc cu smerenie şi cunoaştere de sine; fiind vorba despre o „operaţie” pe care o efectuează acest medic, pacientul opune rezistenţă.
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. În primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit”.
O, preasfinte și întru tot lăudate, Mare Mucenice Mina, și de minuni făcătorule; primește această rugăciune de la mine nevrednicul robul tău, căci către tine ca la un adevărat izvor de tămăduiri și grabnic folositor și ajutător preaminunat scap eu ticălosul și către sfânt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinți mă rog ție: vezi, sfinte, paguba mea, vezi sărăcia și ticăloșia mea; vezi bubele și rănile trupului și sufletului meu.