Cum poate evita cineva ca, încercând să atingă smerenia, să nu cadă în timiditate? Există vreo legătură între modestie şi smerenie?
Cum se poate lupta împotriva celor ce merg la vrăjitor? Cum ne putem feri de farmece?
Pentru ca înrâurirea asupra noastră să fie mai puternică, următoarele cuvinte ale Apostolului să răsune în urechile noastre fără contenire: „Sau nesocoteşti bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu, şi a blândeţii, şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Ci după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 4-5).
Iată că vin iarăşi eu, smeritul tău părinte, să-ţi ridic, prin cuvinte, râvna ta.
Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.
Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.
De-acum încolo vom ţine şi privegherile şi veţi participa şi dumneavoastră, atât cât vreţi şi cât puteţi. Insă trebuie să vă atenţionez asupra faptului că aici în general cea care este cea mai periculoasă este oboseala. Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 21).
Sunt suficiente postul trupesc și semnele exterioare ale pocăinței? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viața. Vreți o dovadă cu privință la aceasta? Ascultați ceea ce spune prorocul.
Sunt de părere că diferitele greutăţi pe care le avem fiecare în jurul nostru nu trebuie să le percepem şi să le înfruntăm fatidic. Ne necăjim, ne tulburăm şi ne luptăm omeneşte să depăşim lucrurile, să se echilibreze atât cât se poate. Adică, în loc să cugete cine este, ce simte, de ce există, omul se străduieşte printr-un efort istovitor, cu puterile de care dispune, să depăşească, să echilibreze lucrurile şi intră într-un cerc vicios iar starea lui se înrăutăţeşte.
Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm. Toate mâncărurile au înlăuntrul lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu. Astfel, cu rugăciunea, apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută.
„Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le aduce pierderea vieţii.” (Pildele lui Solomon 1, 19)
Despre spre post l-am auzit spunând nişte lucruri care m-au impresionat foarte mult. Într-un cuplu de proaspăt căsătoriţi, soţul ţinea toate posturile cu regularitate, în timp ce soţia nu era obişnuită din familia ei să postească. Nu avea nimic împotriva postului, dar pur şi simplu nu era obişnuită cu el. Când soţul a expus această problemă Părintelui Porfirie, el i-a sfătuit în felul următor: