Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Numai acela care, plin de mângâiere, ştie că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se duce, numai acela are putere să se dezbrace pe sine de sine. Acela se poatedezbrăca de orice mândrie, de orice pretenţie, de orice interes, de orice laudă şi chiar deorice merite. Acela se poate dezbrăca de hainele lui, pentru a le da celui mai dezbrăcat cael. Se poate lipsi de pâinea lui, spre a-i potoli foamea semenului său mai flămând ca el. Se poate lipsi de dreptul său, în folosul altuia mai lipsit ca el (1 Corinteni 10, 33).
Puteţi bea paharul pe care îl voi bea sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat? Astfel L-am auzit pe Hristos întrebându-i pe ucenici în Evanghelia care a fost citită acum câteva Duminici, atunci când I-au spus că au lăsat totul în urmă şi au cerut să fie aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţie.
În Joia Mare încep cele trei zile de Patimi ale Domnului, care constituie şi finalul Triodului. În ziua aceasta săvârşim pomenirea a patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului către Tatăl şi trădarea lui Iuda.
Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.
Suntem, fără nici o îndoială, în latura de tensiune a Săptămânii Mari când Hristos este vânat și răpus.
Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.
Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului.
Domnul a venit să aducă foc pe pământ. Pe măsură ce înaintează spre Golgota, acest foc devine tot mai puternic, transfigurându-i şi înnoindu-i pe toţi cei ce se apropie de el:
„Zorii dimineţii din care se naşte soarele ar fi ruşinaţi înaintea curăţiei Fecioarei Maria, din care S-a născut Soarele cel veşnic, nemuritor, Mântuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca înaintea ei şi care gură nu ar striga cu glas mare: «Bucură-te, o, binecuvântato! Bucură-te, zorii mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii!” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată. Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bineplăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este, prin sine, legat de curăţia ei.
Desigur că Hristos este singurul mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimțământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtașă la lucrarea mântuirii noastre.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
Cinci fecioare înţelepte şi cinci nebune. A se citi: cinci suflete omeneşti înţelepte şi cinci nebune. Cele înţelepte aveau candele curate şi ulei, iar cele nebune, doar candele curate.
Sfânta și Marea Marți ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare și parabola talanților.
Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”