„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu, şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 7-8)
„Părinte, sunt obligat să lucrez Duminica, că dacă nu, îmi desface contractul de muncă!” Hai să vă spun un lucru! Nu vă supăraţi; banii care îi câştigaţi Duminica, să-i daţi la săraci! Că este mai mare milostenia decât ţinerea unei zile.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan era din Betsaida Galileii. Nu cunoștea carte, la fel ca ceilalți Apostoli, însă era dintr-o familie înstărită. Tatăl său, Zevedeu, avea mreje de pescar, și avea mai mulți angajați, recum și cei doi copii, Iacov și Ioan. Cât despre mama Sfântului Ioan, Salomeea, care era verișoară cu Maica Domnului, aflăm din Evanghelii că slujea lui Hristos, mergând în urma Lui cu alte femei evlavioase.
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
Când atotvicleanul demon folosește multe mijloace și nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage puțin. Dar se răzbună mai târziu, îndemnându-l la mânie, ca să-i dispară starea interioară specială, care s-a creat prin rugăciune. Sau îl incită cu plăcerea trupească, tocmai ca să-i întineze sufletul.
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)
Cercetează-mi sufletul
Şi vindecă-mi rănile,
Deschide-mi ochii sufletului,
Pe care i-au închis păcatul, neascultarea, îndepărtarea.
Nu este vorba doar de o istorie biblică, pe care uneori o povestim copiilor noştri, ci, de fapt, relatarea despre Adam este propria noastră istorie. Este propria noastră istorie pentru că, ziceam, de la el încoace noi toţi suntem familiari cu tot ceea ce înseamnă starea de exil, starea de pierdere, starea de îndepărtare. Şi ne aducem aminte din cartea Facerii, prima carte din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea întreagă în şase zile, aşa este exprimat de autor, şi la sfârşitul zilei a şasea l-a făcut şi pe om.
Când mintea ne este slobodă de patimi, firea noastră, scâlciată prin cădere, se întoarce din nou la cea dintâi a sa frumusețe. De suntem după chipul lui Dumnezeu, descoperirile devin fenomene firești. Calea creștină este a ne umple mintea și inima de cea mai înaltă cunoaștere a lui Dumnezeu.
Cine poate fi fericit departe de Dumnezeu? Îmi amintesc că odată, la o școală la care am fost chemat, o copilă m-a întrebat: „Spuneți-mi, ca să merg în rai, trebuie să devin precum profesoara mea?” Și profesoara este un om din Biserică. Și într-adevăr, săraca, era bună și încerca să facă ceea ce putea, însă avea o stare de presiune, [de stres] era un om strâmtorat. Orice făcea îi dădea o stare de constrângere lăuntrică. „Încet, fiica mea, încet! Respiră! Liniștește-te, relaxează-te puțintel!” Când era să mănânce, trebuia să examineze dacă găsea o picătură de ulei, să o ducă să făcă analize la un centru special de stat și privat.
Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplită încredinţare, ca o telegramă cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare.
