Biserica este nădejdea, scăparea, mângâierea tuturor celor ce cred în Hristos. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Așa cum este portul la mare, așa a pus Dumnezeu bisericile în cetăți, pentru ca, aflând scăpare aici din furtuna lucrurilor vieții, să ne bucurăm de senin.
Mulţi oameni au vrut să se facă sfinţi. Luptele lor pentru dobândirea curăţeniei necesare sfinţeniei au fost spectaculoase. Mai spectaculoase şi mult mai dure decât luptele din arene. Pentru dobândirea curăţeniei, atleţii lui Hristos luptau împotriva trupului lor, împotriva somnului, împotriva foamei, împotriva durerii, împotriva propriilor lor gânduri, împotriva instinctelor. Era o luptă fără milă, dusă zi şi noapte, de-a lungul unei întregi vieţi. O luptă palpitantă şi fără nici un răgaz.
Cum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viată?
Odată, înainte de a mă împărtăși, sâmbăta, când să fac rugăciuni, au început a veni: prima dată patimi trupești, gânduri, chipuri muierești… Și-am început a le scuipa, dar degeaba; am început să fac metanii, tot degeaba. Până la urmă mă dureau și tâmplele, nu mai puteam.
Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului.
La toţi cei care au făcut înlesnirile astea omenirii, ele nu s-au făcut fără Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul zice: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. A binecuvântat Dumnezeu omenirea ca să poată scoate înlesnirile acestea pentru ca lumea să poată trăi altfel, mai bine. Dar niciunul dintre cei care au izvodit înlesnirile astea nu zice: „Mi-a ajutat Dumnezeu şi am descoperit lucrul acesta”. Nu! „Eu!… Eu am făcut! Ce Dumnezeu?”. Şi vezi, omul a luat locul lui Dumnezeu. „Eu!… Eu!…” Egoismul e cea mai mare blestemăţie înaintea lui Dumnezeu, cea mai neiertată patimă, nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea oamenilor.
Părinte, cum putem ţine paza minţii, mai ales în oraş, unde suntem agresaţi de tot felul de lucruri rele?
Trebuie luptă, trebuie osteneală. Paza minţii, sigur, e cel mai important lucru. Trebuie osteneală, şi cu ajutorul lui Dumnezeu… De aceea, de la începutul creştinismului mănăstirile s-au zidit întotdeauna departe de oraşe, de sate, la linişte.
Fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi.
De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele. Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând rău, primit şi mestecat în mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este o împreună-lucrare cu diavolul.
Pe toți pe care toată lumea îi slăvește, moartea îi alungă din lume. Moartea adună la un loc măririle, deșertăciunile, toată cruzimea și ambiția omului și aruncă pe ele o lopată de pamânt.
„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.
Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.
Ne confruntăm cu trei legi în această viață. De îndată ce venim pe lume, chiar dacă viața noastră durează și o singură zi, prima lege pe care o întâlnim este legea păcatului: „Cine este curat de toată întinăciunea? Nimeni! Măcar și o zi de va fi viața lui pe pământ” (Iov. 14:4-5 LXX). Apoi ne confruntăm cu legea morții. Deși mulți oameni evită să se gândească la moarte, aceasta este cea mai mare certitudine: viața noastră are un sfârșit.
Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor.
„Noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi.” (Părintele Alexander Schmemann)
„Și sculându-se de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. (…) După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat la masă și le-a zis: Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Mă numiți Învățătorul și Domnul. Deci, dacă Eu, Învățătorul și Domnul, v-am spălat picioarele și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13, 12-17).