
Pacea inimii este cel mai prețios dar. Ea nu se dobândește prin tăcerea lumii, ci prin tăcerea lăuntrică — atunci când omul se smerește și nu răspunde răului cu rău.
Ne punem de foarte multe ori încrederea în ceea ce avem, în ceea ce putem, în ceea ce ştim noi şi uităm repede de Dumnezeu şi credem că în cele 10 minute pe care le-am putea da dimineaţa întâi lui Dumnezeu stă eficienţa zilei care începe.
Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astăzi l-a slăbănăgit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate mărgi la o spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjăm „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ură a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.
La începutul fiecărei săptămâni, sufletul omului este adesea împovărat de griji, de planuri și de neliniști. Uităm adesea că înainte de orice lucrare, trebuie să ne încredințăm viața și gândurile în mâinile lui Dumnezeu.
Sfântul Serafim de Sarov spunea:
Spunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri.
Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.
De aceea le zicea Domnul lor și cred că ne zice și nouă: Cuvântul Meu nu încape în voi. Nu are loc în noi pentru că nu suntem disponibili. Cu toate că viața e atât de trecătoare și astăzi suntem foarte puternici, iar peste o zi poate să dea o boală sau chiar moartea. Cu toate acestea, nu înțelegem – și zicem lucrul acesta, nu ca o judecată, ci ca durere, pentru că, oricât ar vrea Domnul să vorbească cu noi, nu are cu cine. Oricâte s-ar întâmpla în lumea aceasta, noi nu înțelegem.
Cu fiecare minune Dumnezeu vrea, mai întâi, să-i aducă omului aminte că El veghează asupra lumii, cârmuind-o prin atotputernica-I voință și înțelepciune; apoi, că omul nu poate face nimic bun fără El. Niciun fel de strădanie nu izbutește fără ajutorul lui Dumnezeu. Nicio strângere de roade fără binecuvântarea lui Dumnezeu nu ajunge recoltă. Nicio pricepere omenească potrivnică Legii lui Dumnezeu nu rodește vreun bine, nici măcar o sămânță de muștar. Chiar dacă pare, o vreme, să aducă ceva bun, acel bine nu este din priceperea omenească, ci din mila lui Dumnezeu, Care nu părăsește îndată nici pe cel mai crud dușman al Său. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Ferească-ne Dumnezeu de gândul că am putea ajunge la vreun bine fără ajutorul și binecuvântarea Lui. Episodul pescuirii minunate să ne slujească drept îndemn ca niciodată astfel de gânduri deșarte să nu se plămădească în sufletele noastre. Cât de zadarnice sunt toate strădaniile omenești fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-și arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulțime de pește încât li se rupeau plasele.
Auzind relatarea evanghelică de astăzi, referitoare la pescuirea minunată și la frica Apostolului Petru, când a recunoscut și a trăit în prezența Celui ce se afla lângă el în barca sa, suntem încercați, sau, mai degrabă, ar trebui să fim încercați de frică pentru ușurătatea cu care ne apropiem de Dumnezeu, așteptând să-L întâlnim față către față.
– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?