Cum să scăpăm de împietrirea inimii?
V-am dat un sfat: să fiți veseli. Dacă ești vesel, inima se desface și ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea, nu este ca orice organ.
„Şi ei (demonii – n.n.) asudă şi se ostenesc în lupta cu neamul omenesc, ca să poată obține victoria pe care o doresc, şi-i cuprinde şi pe ei tristețea care ne-ar fi cuprins pe noi, dacă am fi fost învinşi de ei, potrivit acestor cuvinte: «Este un capăt al vrăjmăşiei lor: răutatea buzelor lor îi va acoperi», şi «Răutatea lui se va întoarce în capul lui», şi: «O să-i vină lațul pe care nu-l cunoaşte; cursa pe care o ascunde îl va prinde pe el şi va cădea în lațul lui», pe care, se-nțelege, l-a pregătit pentru a înşela pe oameni.
Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte.
Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a încetat din viață miercuri, 20 mai 2020, în jurul orei 0:50 la Institutul „Matei Balș” din Capitală, în urma unui al doilea atac de cord.
Marți, 19 mai 2020, la Reședința mitropolitană din Chișinău, Întâistătătorul Bisercii Ortodoxe din Moldova, Înaltpreasfințitul Mitropolit VLADIMIR a condus lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova.
La ședință s-au întrunit membrii Sinodului BOM în următoarea componență:
La prima lor întâlnire, Papa Efrem îl judecase pe Părintele Emilianos.
Văzându-l așa, bine îmbrăcat și cu hainele călcate, i s-a părut ca un „prințișor” și și-a zis întru sine: „Ei, bine, încă un părinte ca toți ceilalți, care vine să vorbim despre rugăciune… cu rasa călcată și cu cămașă! Haide, să îi dau niște loukumi și să plece!”
Părintele Zaharia de la Essex s-a născut și a crescut în Cipru, în sânul unei familii ortodoxe. Ca tânăr, Părintele Zaharia a părăsit Ciprul pentru a studia Chimia la Londra. Înainte de finalizarea studiilor, a devenit un apropiat al Părintelui Sofronie și al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezatorul”. Părintele Zaharia a ales sa abandoneze studiile în Chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale.
Trebuie să slujim Biserica ca pe unicul Trup al lui Hristos, ca pe un singur organism, ca pe o singură substanță. Personalitatea fiecăruia este bucata de pământ încredințată lui pentru a o lucra, curăți și a o face să rodească. Lucrând cu noi înșine, lucrăm pentru întreg, pentru întreaga Biserică, pentru Capul ei, Mântuitorul Care S-a jertfit. Lăsându-ne însă terenul nelucrat, neglijându-l, osândindu-l, ne vătămăm nu numai pe noi înșine, ci și Biserica.
Iubiți lumina, tindeți spre lumină, precum tot ce este bun, curat și viu tinde spre ea. Nimeni dintre voi să nu fie asemenea acelor necuvântătoare care nu iubesc lumina și trăiesc în întuneric, precum cucuvelele, liliecii și broaștele! Să ne apere pe noi Domnul de asemănarea cu acei oameni răi, care iubesc întunericul!
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
„Fiecare întâlnire a omului cu Dumnezeu este o surpriză. Dar cea mai mare surpriză ne aşteaptă pe toţi la Judecata de Apoi, atât pe cei drepţi, cât şi pe cei păcătoşi. Drepţii se vor minuna pentru că, în smerenia lor, nu s-au socotit niciodată vrednici de mila Domnului; păcătoşii, dimpotrivă, vor aştepta să fie mântuiţi şi, în schimb, vor fi mustraţi de Dumnezeu.” (Arhim Zaharia Zaharou)
„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Să te împărtăşeşti înseamnă să-L chemi pe Domnul să se unească cu tine, nu doar sufleteşte, ci chiar în trupul nostru, încât viaţa noastră să se facă viaţa lui Hristos, iar viaţa lui Hristos – viaţa noastră. De aceea, de fiecare dată când ne împărtăşim, dacă continuăm să săvârşim faptele întunericului, îl obligăm pe Hristos, în mod despotic, chinuitor, să meargă pe aceeaşi cale pe care a fost purtat în cumplitele zile ale Răstignirii Sale, spre pătimire şi ocară. Trebuie să ţinem minte asta.
– De ce oamenii nu aleg calea vieţii duhovniceşti? De ce nu trăieşte în ei Duhul Sfânt? De ce aleg viaţa fără Domnul? Oamenii nu simt evlavie, nu cred în sfinţi, în Hristos, în Biserică. De ce vor să trăiască după voia proprie, nu după voia Domnului, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Care este pricina?
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.