În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mâhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioşi, ţinându-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor.
În Duminica a XXI-a după Rusalii, numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni.
„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau.
Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc.
Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu părintele meu. Și mi se întâmpla ca după ce mâncam noi, să mă ridic de la masă și să fur câte un posmag îndemnat de diavol, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun.
Gândurile rele să le alungăm repede din mintea noastră deoarece atunci când acestea rămân ne ard…
Pe cât de ușor este ca cineva să lovească în clopotul de la poartă și să-i deschideți, pe atât de ușor este pentru Dumnezeu să bată din palme și să plece boala, ispita și orice altceva. Ajunge ca noi să nu ne neliniștim, așa cum se întâmplă de obicei, să nu avem voie proprie și, mai ales să nu gândim omenește. Adică să nu fim apăsați sau absorbiți de dorința de a ne vindeca sau de a ne izbăvi ispite sau de frica de ispite și de boală sau de frământarea legată de gravitatea bolii. Să le înfruntăm pe toate acestea ca pe ceva firesc.
Să fim şi noi, fraţilor, buni şi blânzi, la fel ca Hristos. El însuşi ne îndeamnă: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29).
Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
– Când avem în faţă mai multe cărări, ce ne ajută să ne limpezim gândurile?
Viața este dulce-amară, un amalgam de trăiri contradictorii. O continuă prefacere a zonelor lăuntrice. Nu e neagră, dar nici albă; nici bună, dar nici rea. Este o fină combinație de culori care uneori întunecă, alteori luminează orizontul nostru.
Încă de foarte tânăr, muncind în Sfântul Munte, Cuviosul Porfirie a conștientizat influența bună pe care o are studierea textelor sacre asupra instruirii, formării și transfigurării conștiinței umane. În legătură cu aceasta, învață următoarele: „Sufletul se sfințește și se curăță prin studierea cuvintelor Părinților, prin învățarea pe de rost a Psalmilor, a locurilor scripturistice, prin muzica psaltică, prin rugăciune.