Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi.
Dacă privim un om numai din perspectiva lucrurilor pe care poate să le facă pentru noi sau prin prisma prejudiciilor pe care le cauzează, gândindu-ne dacă acel om poate să ne facă viaţa mai bună, plăcută, confortabilă sau, dimpotrivă, face parte din categoria oamenilor care vor să obţină ceva de la noi, cu care ne este greu (dacă ni s-a întâmplat deja să ne fie greu cu acea persoană, mereu ne întoarcem cu gândul la acea vreme, experimentând nişte senzaţii neplăcute), atunci tot ce ne însufleţeşte este aceeaşi autocompătimire neghioabă, concentrarea asupra propriului „eu”.
Străduieşte-te să te simţi necontenit în prezenţa Lui, căci este de faţă şi nu este greu să-I simţim prezenţa, numai să avem inimă curată, credinţă şi dragoste.” O bătrână simplă spunea duhovnicului său: „Eu, părinte, sunt femeie proastă, fără ştiinţă de carte, dar îmi fac treburile mele ca înaintea lui Dumnezeu.
Să iubim tare postul. Fiindcă mare pază este postul și rugăciunea și milostenia. Acestea îl izbăvesc pe om din moarte. Așa cum prin mâncare și neascultare Adam a fost aruncat din Rai, tot astfel iarăși prin post și prin ascultare poate cineva intra în Rai. Prin această virtute împodobește trupul tău, o, fecioară, și vei plăcea Cerescului Mire!
„Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău.”
Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului. Această săptămână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglindește această cădere și izbăvire. Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui.
„Nu ne îngăduim să fim fără îndrumător şi cârmuitor”, spunea Sfântul Grigorie Teologul. El socotea, dimpotrivă, o decădere să nu ai în viaţă un îndrumător duhovnicesc. Egocentrismul nostru ne face să-l trecem cu vederea pe duhovnic şi să ne trasăm singuri calea duhovnicească pe care o avem de urmat.
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Se întâmplă câteodată ca oamenii credincioși să se scandalizeze din cauza celor rău-voitori sau celor necredincioși. Într-adevăr, dacă am arunca o privire în jurul nostru și dacă am judeca după logica noastră umană, am putea zice că Dumnezeu își împarte uneori darurile Sale într-un mod nedrept.
În societatea și cultura în care trăim și care sunt necruțătoare și competitive, cuvintele mele vor putea să-ți pară imposibil de pus în practică. Și totuși, dacă într-adevăr ai suferit sau suferi, dacă ai atins fundul prăpastiei, tocmai tu mă poți înțelege.
Ceea ce va rămâne într-adevăr din noi e ceea ce am dat și nu ceea ce am primit. Am avut totul de la Dumnezeu, în momentul în care ne-am născut. Nu avem nevoie de nimic altceva.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Sfântul Marcu Monahul (secolele V-VI) scrie: „Nimeni nu este mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu, dar, cu toate acestea, n-o să-l ierte pe cel ce nu se căieşte de păcatele sale. (…) Toate poruncile se reduc la una singură: cea a pocăinţei. (…) Căci nu vom fi osândiţi pentru mulţimea păcatelor, ci pentru că n-am voit să ne pocăim. (…) Pocăinţa nu se sfârşeşte până la moarte, nici pentru cei mici, nici pentru cei mari”.
„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”, scrie Sfântul Nil. „Cei ce o primesc [sarcina povățuirii] trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare”. Îndrumătorul nu ar trebui să se aștepte să primească din partea ucenicilor săi o ascultare grabnică și de bunăvoie. Nu este deloc ușor să ții în frâu un cal sau un alt animal, dar oamenii, cu a lor personalitate infinit de variată și răutate deliberată, sunt cu mult mai nesupuși.
Mai întâi de toate, căutarea lui Dumnezeu nu este un scop. Țelul este întâlnirea cu Dumnezeu. Căutarea lui Dumnezeu reprezintă demersul. Pe de altă parte, demersul îl face mai ales Dumnezeu, nu atât de mult noi. El Se mișcă spre noi prin evenimente, prilejuri, oameni, semne etc. Noi așteptăm întâlnirea cu El și, simplu, stăm de veghe. Ceea ce trebuie să facem este să așteptăm și să avem ochii deschiși pentru a-L recunoaște.
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva. Scopul monahului – şi, în general, al oricărui creştin – nu este dobândirea de daruri de la Dumnezeu, ci numai iubirea Lui, ieşirea din autosuficienţă, comuniunea iubitoare cu El. Acesta era şi scopul Bătrânului. Darurile lui Dumnezeu au urmat după aceea.
Să avem credință în Sfinții noștri, în Hristos și în Maica Domnului. S-o iubim mult pe Maica Domnului, ca să ne dea bucuria Fiului ei. Să se înrădăcineze bucuria lui Hristos în sufletul nostru, să prindă viață sufletul nostru cu dragostea lui Dumnezeu, iar nu cu discuțiile. Adică vorbim în deșert continuu, cuvintele se duc în văzduh, în coșul de gunoi; toate se pierd în aer.