Viața noastră este plină de întrebări, iar una dintre cele mai grele este aceasta: de ce îngăduie Dumnezeu suferința? Răspunsul nu este simplu, dar Sfinții Părinți ne arată că nimic nu este întâmplător.
De ce îngăduie Dumnezeu necazurile?
Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) la Mănăstirea Suruceni
Sfântul Ioan Scărarul ne arată că trebuie să întrebuințăm orice mijloc pentru a ajunge la îndumnezeire. Odată ce ușa s-a deschis, să nu spunem că nu putem, chipurile, să intrăm prin ea. Trebuie să se folosească cineva de tot meșteșugul, ca să înscăuneze lutul, ca să zic așa, înălțându-l pe tronul lui Dumnezeu. Deci nimenea să nu se scuze cu vreun motiv, în privința urcării. Căci calea și ușa s-au deschis. (IPS Hierotheos Vlachos)
Viața sfinților 40 de Mucenici din Sevastia
Pe vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți.
Ce înseamnă mărturisirea credinţei? – Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Sfinții 40 de mucenici
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Părintele Petroniu Tănase – Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești.
Predică la Duminica a IV-a din Post – a Sfântului Ioan Scărarul
Duminica Sfântului Ioan Scărarul. De ce a rânduit-o Biserica în mijlocul postului ca cea mai sfântă icoană, ca toţi să privească la ea? Ioan Scărarul. Cine este el? Omul care a ajuns să vadă şi a scris despre Scara Raiului.
Smeritu-m-am şi m-am mântuit
Precum vedeţi fraţii mei, precum ştiţi foarte bine, eu n-am ţinut nici posturi multe şi covârşitoare şi n-am făcut nici privegheri, nici culcări pe jos şi nici la alte asprimi asemănătoare, care întrec măsura, nu mi-am supus trupul, ci mi-am cunoscut nevrednicia mea, m-am gândit la păcatele mele, m-am învinovăţit pe mine însumi şi m-am smerit şi Multmilostivul şi Atotbunul Dumnezeu m-a izbăvit de acestea, precum zice David: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.
Toată osârdia şi toată nevoinţa care nu ajunge la iubire e zadarnică
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35).
Atenția mea trebuie să fie la faptele și gândurile mele, nu la păcatele celorlalți
Să ne întoarcem limba către vorba bună și să ne îngrijim în fiecare zi de viața noastră, și să nu ne mai îngăduim a judeca viața altora ca și cum am ști cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu…
Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Lupta cu sine este cea mai grea luptă de pe pământ
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară?
Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar
„Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine.
„Doamne Dumnezeule, Tu ești Singurul care mă poți mântui!”
Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o influență spirituală asupra celorlalți, nu numai asupra duhului, ci și a trupului. Dumnezeu lucrează asupra trupului prin duhul omului.
Cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în Împărăţie…
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihnă şi libertatea”. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu.
Pr. Emilianos Simonopetritul – Lupta cu păcatul arată că îți dorești raiul
Păcatul se îndepărtează imediat de lângă mine, atunci când eu îmi aduc aminte că sunt un păcătos, pentru că prin acest gând Dumnezeu se apropie de mine. Răul nu constă în faptul că ne înconjoară oamenii păcătoși sau inumani ca să ne vatăme. Nici însăși diavol nu poate dacă eu vreau să biruiesc cu ajutorul Harului Dumnezeiesc. Și ceilalți și eu trebuie să pricepim că trăim aceeași viață comună, pentru că de multe ori vedem că ne luptăm o dată, de două, de cinci, de zece ori și că nu învingem patimile, ne descurajăm. Văzând ispitele ne apucă o lipsă de curaj tragică. Nu! Și o mie de ani să te chinui să biruiești în lupta cu păcatul. Vei merge în rai, pentru că această luptă arată că îți dorești raiul.
Toate sunt cu putinţă împreună cu Hristos. Chemaţi-L şi El va preface totul spre bine
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă.
Pocăința trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu…
Când ne năpădesc gânduri pătimașe, de nimic, trebuie să ne învățăm să trecem cu mintea în lumea dumnezeiască, descoperită nouă prin Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Să păstrăm necontenit mintea în Dumnezeu – iată de ce avem nevoie noi, monahii. Așa suntem noi datori să trăim și să ne învățăm. De aceea viața monahală este organizată astfel încât totul se învârte în jurul bisericii și în biserică, pentru a ne reține gândul în Dumnezeu.