„Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino și săvârșește în mine tot ce ai poruncit, căci poruncile Tale covârșesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să Te înțeleagă pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârșită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea.” (Sf. Sofronie Saharov)
Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.
Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce. (Mitropolitul Augustin de Florina)
Văzând această strălucită turmă a Duhului și aruncându-mi undița apostolească în marea cu adevărat senină și fără valuri, îmi amintesc de glasul stăpânesc care strigă: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. O, cuvânt cu putere multă! O, cuvinte adeverite prin fapte! O, făgăduință adevărată, ce crește pe zi ce trece! Căci a cui este pescuirea aceasta minunată? Cine este cel ce a adunat acum vestitul acesta praznic, cine altul decât, evident, vestitul între apostoli Andrei!
Aud pe mulți spunând: “Când suntem în biserică și ascultăm predica, ne căim de păcatele noastre; dar, după ce plecăm, ajungem alții; focul râvnei ni se stinge. Ce să facem ca să nu se mai întâmple asta?”
Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori).
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Unui frate i-a zis Părintele aşa:
Situaţia aceasta grea are dimensiuni şi mai mari şi dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă.
Întrebare: În Duminici și la marile praznice, Biserica ne îndeamnă să petrecem în liniștire. Este ca și cum timpul s-ar opri în loc pentru noi pentru o vreme?
De acolo, că Domnul Hristos Însuşi ne-a arătat aceasta, cu al Său cuvânt, cu a Sa Înviere, cu ale Sale multe arătări după moartea Sa.
Îmi scrii îndoindu-te de faptul că păcatul tău ar fi fost iertat. Iată ce spun Părinții despre aceasta.
Intrebare:
De ce noi, preoţii de astăzi, nu putem avea darul vindecării, acea putere dată de Hristos primilor slujitori?