Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. Împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste. „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).
Aşadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă. De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut.
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Trebuie să discutăm despre monahism în esenţa lui, pentru că aşa cum îl poftim noi, aşa cum şi-l închipuie tinerii care râvnesc după această viaţă fără să se poată hotărî, el este ceva confuz.
Într-adevăr, ce este monahismul? Pentru că avem monahi singuratici, avem monahi în obşte, avem monahi care trăiau în comunitate de câte 3-4-5, avem monahi care au trăit în pustietăţi, avem monahi care au trăit în oraşe, avem o mulţime de monahi care s-au mântuit fiecare pe calea lui.
Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara cea străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri şi dureri, să se bucure şi să trăiască ani mulţi, dar departe de casa părintească. Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat. Va putea oare să-şi revină în sine? Să-şi dea seama că „şi argaţii Tatălui sunt îndestulaţi” şi să se hotărască: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu…”?
Văratec, 1970
Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) Convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.
Pilda slujitorului nemilostiv, consemnată doar de Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), constituie răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21). Hristos i-a răspuns: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22). Cifra şapte, în concepţia iudaică, exprimă desăvârşirea. Aceasta ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori. Numai că „de 70 de ori câte 7”, în calculul matematic al lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci fără de număr. La Dumnezeu, iertarea este infinită. Ea nu are limite matematice.
Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.
Oare respectăm porunca: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”? După Dumnezeu sunt tatăl şi mama; părinţii sunt ca nişte dumnezei pe pământ. Eşti dator să-i respecţi. Există acum respect pentru părinţi? De unde respect? A venit unul la mitropolie cu capul spart şi se ruşina să spună cine i l-a spart. „Fiul meu”, a spus în cele din urmă printre lacrimi. Fiul să-şi lovească tatăl?
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
De la stăpânul la care lucrezi, de la acela vei lua şi plată. Dacă lucrezi la stăpânul cel negru, îţi face viaţa neagră încă de aici. Dacă lucrezi pentru păcat, vei fi plătit de diavolul. Dacă lucrezi pentru virtute, vei fi plătit de Hristos.
Nicăieri ca în Răsăritul creştin nu se simte şi nu se trăieşte mai intens şi mai adevărat frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii Aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea şi tăria mea va fi tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievski exprimă cât se poate de puternic ideea acestei responsabilităţi universale a oamenilor: „fiecare este vinovat faţă de toţi, pentru toţi şi pentru tot”.
Cine ar putea să citească din Psaltire mai mult? Două categorii de oameni: pensionarii şi şomerii, şi nici unii nici alţii nu citesc, mai ales din pensionari, deşi vreme au.
De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre aşa cum sunt ele?
Doi oameni nu pot fi niciodată la fel de răspunzători pentru acelaşi păcat.
Când un învăţăcel al legii lui Dumnezeu şi un învăţător al legii lui Dumnezeu săvârşesc aceeaşi faptă bună, cel dintâi are un merit mai mare decât cel de-al doilea.
Un fel al slujirii aproapelui care îmi place, care mă unge la suflet, este slujirea prin cuvântul plăcut lui Dumnezeu şi folositor, care călăuzeşte la mântuire, De aceea iubesc pustia şi însingurarea. Cu ajutorul lor aş dori să îmi curăţesc mintea şi inima – să le curăţesc în aşa fel încât ele să se facă table vii ale cuvântului dumnezeiesc viu, ca acesta să se întipărească în ele limpede, luminat, ca din cuvântul dumnezeiesc viu să izvorască mântuire îmbelşugată, să se reverse în sufletul meu şi în sufletele celor pe care îi iubesc în Domnul.
Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?
Dispunem de un anume tip de plictiseală, aptă și „demnă” pentru mai toată gama de blocaje sociale și abandonuri comunitare. E o plictiseală despre care, de cele mai multe ori, nu cunoaștem nimic, dar care se întrevede scandalos în multitudinea de preocupări aparent serioase – când investiția resurselor tinde să devină halucinantă și amfibologică (pe de o parte, caracteristică tipologic unei încrengături a mediocrității, iar pe de alta, marcată de o competitivitate efuzivă) -, însă sub lupa obiectivității spontane și în urma unui bilanț ontologic accidental, complet inutile, risipă fără doar și poate. Interesant cum această plictiseală se folosește pervers de masca obișnuinței și de reflexele cele mai comode.
“Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.