“Creştinii practicanţi constată adesea că grijile cotidiene, atunci când depăşesc o anumită limită, devin marea piedică, aproape de netrecut, împotriva vieţii lor cu Dumnezeu. Problema este gravă şi trebuie să fie abordată cu atenţie şi cu discernământ.
Hristos a dat o rezolvare acestei probleme, pe care aproape toţi o cunosc, însă, din păcate, foarte puţini o acceptă şi fac din ea o practică zilnică.
Aici trebuie să ajungem totuşi fiecare creştin, în afară de pravilă, la rugăciunea inimii. Trebuie să prinzi un pic de curaj s-o spui. Pe urmă te obişnuieşti s-o spui mereu. Apoi vezi că te ascultă Dumnezeu. Simţi că te ascultă Dumnezeu.
Eu am o grămadă de pomelnice. Noaptea le pomenesc. Simt că-s primite. Simt. Când am pronunţat: „Doamne, mâine ăsta are un proces cu o soră.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar.
A crede că putem renunţa la post sau că îl putem înlocui cu alte forme de asceză mai confortabile pentru omul modern – cum ar fi îndeplinirea datoriei de stat, îndurarea greutăţilor vieţii, sau folosirea moderată a substanţelor excitante şi a tranchilizantelor – ar însemna să renunţăm la un sprijin dintre cele mai puternice de care dispunem pentru a spori duhovniceşte în viaţa în Hristos. De fapt, fiecare dintre elementele noastre spirituale îşi are funcţia sa proprie, care îl face de neînlocuit.
– Minte vrea să însemne raţiune? – întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii?
– Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului“.
Este bine că găsiţi plăcere în statul acasă; cu cât mai mult, cu atât mai bine. Plăcerile din afară, chiar cele nevinovate, rareori duc la bine; pentru rău însă, deschid imediat uşile. Ele slăbesc sufletul, îl scot din îngrădirea lui lăuntrică. În urma lor, omul arată ca zdrobit, parcă nu mai este el. Când cineva cade fără să vrea şi se loveşte, este compătimit, dar când cineva se prăbuşeşte la pământ din neatenţie şi îşi rupe toate oasele, nu numai că nu este compătimit, ba este şi certat.
În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving ca dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil.
Maică, mă uit trei-patru ore la televizor şi mă mustră conştiinţa că la rugăciune stau trei-patru minute. Ce să fac, cum să mă mobilizez pentru rugăciune?
Păi, uite, deschide televizorul 3-4 minute, închide-l; roagă-te 3-4 minute, deschide-l şi închide-l şi iar închide-l şi tot aşa… Nu zic să inversezi total, dar fă parte egală la început. Zi „Tatăl nostru” de trei ori şi pe urmă uită-te trei minute la televizor! Greu, nu?
Dragostea, bucuria, pacea – toate acestea sunt daruri dumnezeiești, însușiri dumnezeiești. Ele pot săvârși și separat minuni. Dragostea unește toate laolaltă, pacea izvorăște din om și răspândește liniște, bucuria ridică povara de la sufletul omului. Când vine un suflet bucuros la unul întristat și îi aduce gânduri blânde și pașnice, parcă dintr-odată cel din urmă se înseninează. Așadar, dragostea, pacea și bucuria fac minuni și luate în parte, dar împreună pot porunci tuturor făpturilor.
Textul de mai jos al părintelui Gheorghe Calciu (scris în urmă cu aproape 20 de ani, apărut în revista Puncte cardinale şi apoi în volumul Homo americanus), pune o problemă mai puţin cunoscută de publicul larg: convertirea tot mai multor evrei la creştinism. Părintele se referă îndeosebi la situaţia din Statele Unite, de la începutul anilor ‘90, oferind statisticile de atunci; nu am la îndemână statistici la zi, dar cert este că fenomenul a continuat şi generează şi azi o puternică tensiune interevreiască.
„Să înțelegem întâi ce este pacea. Ce este altceva decât împreuna-simțire iubitoare, îndreptată spre cel de aceeași fire? Dar atunci, ce este ceea ce se cugetă potrivnic păcii? Ura, mânia, iuțimea, invidia, pomenirea răului, fățărnicia, nenorocirea războiului. Vezi câtor boli le este leac un singur cuvânt? Căci pacea se împotrivește la fel fiecărei boli din cele spuse și face să înceteze răul prin venirea ei. Pentru că, precum încetează boala când intră sănătatea, și se mistuie întunericul când se arată lumina, așa, când se ivește pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea potrivnică.
Cugetarea aceasta este un gând care îţi dă o cutremurare sufletească, atunci când te gândeşti că până la aşa măsură S-a făcut Dumnezeu om, încât nu doar că a primit condiţia umană, dar, în condiţia umană fiind, S-a coborât până acolo unde trebuia să Se coboare.
„Să răsară pământul iarbă verde”. Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […]
Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe Cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite?
Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi, cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi, n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Povestit-a fericitul Zosima că odată a șezut puțină vreme în lavra lui avva Gherasim și avea acolo pe unul iubit. Deci, într-o zi șezând noi și grăind pentru folos, a venit pomenire de cuvântul acela care a zis avva Pimen, ca cel ce se prihănește pe sine, în tot locul află odihnă. Asemenea și de cuvântul care a zis avva muntelui Nitriei. Că întrebat fiind: ce ai aflat mai mult în calea aceasta, părinte, el a răspuns: a se prihăni și a se defăima pe sine totdeauna. Pe care cuvânt l-a și adeverit cel ce l-a întrebat, zicând: altă cale nu este, fără numai aceasta.
Ştiţi voi, aleşilor, de ce Sfinţii Părinţi au inclus în Crezul nostru numele lui Ponţiu Pilat, ucigaşul lui Dumnezeu? Să nu vă îndoiţi, pentru că Sfântul Duh al lui Dumnezeu, Cel ce a inspirat pe Sfinţii Părinţi cu înţelepciune, a binevoit să facă aceasta. Şi El a voit să facă aceasta pentru ca cei credincioşi să ştie exact şi pentru totdeauna în care Hristos trebuie să creadă. Pentru că au apărut şi vor mai apărea în lume hristoşi falşi şi mesia mincinoşi pentru a vă înşela şi a vă încurca.
Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume.