Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă. Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.
Îmi aduceţi la cunoştinţă felul în care aţi observat demult purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră. Aţi văzut-o nu numai în împrejurările grele şi mari din viaţa dumneavoastră, ci şi în întâmplări cu totul mărunte şi aparent neînsemnate. Daţi un exemplu, pe care îl public cu încuviinţarea dumneavoastră.
Mintea noastră trebuie să fie mereu cu luare aminte la ce se petrece în inima noastră şi să vadă dacă în ea este pace sau nu. Dacă nu este, atunci cercetează în ce anume ai păcătuit. Ca să ai pace în suflet trebuie să fi cumpătat şi înfrânat, căci pacea se pierde şi din pricina trupului.
Crezi cu adevărat că pacea interioară pe care o dorești depinde de locul unde vei alege în cele din urmă să trăiești?
Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
– Părinte, cum poate simţi cineva ceea ce spune Sfânta Scriptură: Împărăţia lui Dumnezeu este inlăuntrul vostru??
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm. Deși par lucruri mărunte, acestea au o mare importanță. Este vorba, desigur, despre acel egoism, despre acea mândrie din noi, care, asemenea unei carii, mănâncă trupul frumoasei vieți monahale.
Învierea lui Hristos desparte timpul în două și se așază ca o piatră de hotar între lumi. Vestea Învierii din mormânt este noutatea absolută pe care urechile doresc să o audă, iar adâncurile sufletelor să o primească ca în oameni să se sălășluiască Duhul Celui sculat din morţi.
Oare nu este îndeajuns a ști că Hristos a înviat? La ce bun să se chinuie cineva cu întrebarea: „Cum a înviat?”. Întrebarea voastră vine, însă, din dragoste și entuziasm, iar nu, nicidecum, din îndoială; ca atare, îmi este dragă și această întrebare a voastră, dragii mei.
Sfintele Paşti şi Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile şi săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu şi dinspre om spre oameni.
Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”.
„Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a doua venire.” (Sfântul Iustin Popovici)
„Într-o lume rănită de războaie,
Hristos Cel Înviat ne cheamă la împăcare și iertare.”