A plecat deci îndată spre Sarov, unde a ajuns la miezul nopţii. Cu toată ora nepotrivită la care a sosit, s-a dus direct la chilia părintelui Serafim. Acela, ca şi când îl aştepta, şedea în pragul chiliei sale.
Rugăciunea Sfântului avea mare putere. Tămăduia bolnavi care ajunseseră deja în pragul morţii. În mai 1829 se îmbolnăvise grav soţia lui Alexei Iurievici Vorotilov, din satul Pavlov, regiunea Gorbaciov.
Pemptousia: Gheronda, dacă tot am vorbit despre legătura Sfântului Munte cu lumea, aș vrea să vă pun o altă întrebare ce reprezintă frământarea multor creștini ortodocși, și nu numai, din Grecia și din afară, oameni ce vor să se apropie de creștinism și de viața duhovnicească autentică. Condițiile de viață s-au schimbat foarte mult în ultimii 30 de ani în mod practic dar și ca percepție a oamenilor. În mijlocul acestor schimbări radicale, care au schimbat foarte mult și modul de viață al oamenilor și influențează societatea dar și omul ca persoană, există vreun mod specific în care oamenii sunt atrași către Biserică și către monahism? Sau este greu să se întâmple acest lucru din pricina noilor condiții?
„Lumea este nesărată şi fără gust”, îmi zici, prietene! Repeţi de o sută de ori, că lumea este nesărată şi lipsită de gust şi te revolţi. Te mândreşti de fiecare dată când te numeşti revoluţionar şi ameninţi că vei răsturna lumea. Revoltă-te, prietene, mai întâi împotriva ta, împotriva lipsei de sare din tine şi apoi revoltă-te împotriva lumii.
Îmi zici, prietene, că „oamenii sunt vicleni”, că „sunt adulteri”, că „sunt ucigaşi”. De sute de ori te revolţi împotriva păcatelor altor oameni.
Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă.
Una din cauzele slăbirii discernământului şi a credinţei în contextul globalizării mediatice a proceselor de conştiinţă poate fi determinată pornind de la scrierile ascetice ale Părinţilor Bisericii.
Un lucru redescoperit în secolul al XX-lea de cercetătorii imaginarului (Weninburger: 120), aspect neglijat de omul contemporan, dar fundamental pentru existenţa sa este înţelegerea faptului că: Precum trupul are ca lume lucrurile; mintea are ca lume ideile. (Filocalia II: 113)
În Biserica Ortodoxă, pomana sau praznicul pentru cei adormiți își are izvorul în vechile agape din trecut. Termenul de „agape” implică ideea de sacrificiu. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului reprezintă iubirea supremă. Iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt coordonatele esențiale ale Bisericii noastre. Prin iubire și milostenie creștinii formează o comunitate aparte. În acest scop există și astăzi tradiția ca după un eveniment (hram, înmormântare, parastas) să se dea de pomană celor săraci mâncare, menținându-se caracterul de mese ale iubirii.
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Şi fiind searã, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi duminica tomii uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
În anul 2008, mă aflam la ceremonia Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, însă pentru prima dată nu în Biserica Învierii, aşa cum obişnuiam s-o fac mulţi ani la rând, ci în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena care se află în interiorul Patriarhiei. Această Biserică este aproape de marea turlă a Bisericii Învierii, iar de la ferestrele interioare se vede de sus locul Sfântului Mormânt. Cele două Biserici comunică între ele şi sunt în esenţă unite, deşi se află la altitudini diferite.
Interviu cu părintele Zaharia Zaharou.
– Părinte Zaharia, cum și când învinge Hristos în noi moartea de fiecare zi?
Cred că Hristos a învins moartea din noi prin întreaga Lui lucrare mântuitoare pe care a săvârșit-o pentru noi, întreaga iconomie dumnezeiască pe care a plinit-o. Din momentul în care a unit firea dumnezeiască cu firea omenească, toate virtuțile firii dumnezeiești s-au revărsat, s-au transmis asupra firii omenești. Cu firea omenească pe care a luat-o din Sfânta Fecioară, El a împlinit lucrarea mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu nu ne-a mântuit prin atotputernicia Sa, ci prin slăbiciunea sa. Dar slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria omului. Vorbim despre slăbiciune pentru că ne referim la deșertarea și smerirea Sa până la trup, pe care le-a răbdat ca să ne răscumpere din păcatele noastre. A suferit pentru noi, de bunăvoie și fără de păcat. De aceea, mormântul nu a putut să-l țină pe Hristos.
Parafraza celebrului citat este la fel de hamletiană şi tragică. Oare poţi să-L vezi pe Dumnezeu sau mai degrabă răspunsul trebuie să fie negativ, pentru că între divin şi uman se instaurează un hiatus de nedepăşit. Capitolul 33 din Ieşire conţine totuşi în mod ciudat ambele afirmaţii, preţ de câteva versete distanţă între ele. Colecţionarii de contradicţii şi erori biblice s-ar părea că au motive de bucurie.
Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit“ prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7).
Acesta este punctul de început al înţelegerii a ceea ce înseamnă sfinţirea timpului. Aceasta este experiența ortodoxă, care coboară până la apostolii înşişi, ca în centrul vieţii noastre liturgice, chiar în centrul acelui timp pe care noi îl măsurăm ca an, găsim Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Ce este învierea? Învierea este apariţia în această lume, complet dominată de timp şi deci, de moarte, a vieţii care nu va avea sfârşit. Cel care a înviat din nou din morţi nu mai moare.
“Ziua Învierii, să ne luminăm popoare. Paștile Domnului, Paștile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.
Va putea găsi cineva ceva mai înălţător şi mai veselitor decât cântarea aceasta? Va putea găsi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?
Iubiți frați și surori,
Hristos a Înviat!
„ Şi .dacă. Hristos .n-a .înviat,. zadarnică. este
atunci propovăduirea noastră, zadarnică
este şi credinţa voastră.” (1 Cor. 15, 14)
