Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic! Şi mă umplu de teamă, aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la căderea lui Adam.
Înainte de a pune întrebarea concretă a modului „cum” anume ţinem postul, trebuie să fi dat un răspuns la întrebarea „pentru ce” anume facem asta? Care e motivul său? Pentru Părinţii pustiei, acest lucru era atât de la sine înţeles, încât nici nu-şi mai puneau această întrebare în mod explicit. Într-un scurt text citat deja anterior, avva Evagrie atinge limpede această temă:
Nu se poate vorbi pe drept cuvânt despre preoţi în calitatea lor de duhovnici – fără să spunem câte ceva despre posibilitatea de a fi afectaţi în mod negativ din aceasta pricină.
În Vechiul Testament citim: „Căci Tu, Doamne, cu omul drept Te porţi cu dreptate, cu cel cuvios, Cuvios eşti, iar cu cel îndărătnic, Te porţi după îndărătnicia lui” (I Regi 22, 26-27).
Citești ziarele lumești sau revistele: se citesc ușor și plăcut, toți cred în ele ușor. Însă hai să citim ziare duhovnicești sau, mai ales, cărți bisericești, sau de rugăciuni… Îi este greu inimii și te vor chinui îndoielile și necredința și o anumită întunecare și dezgust. Mulți mărturisesc acest lucru. De ce se întâmplă acest fapt?
Ce ne lenevim şi ce ne gătim? Pentru ce nu purtăm grijă de răspuns, cât avem vreme? Pentru ce defăimăm Sfintele Scripturi şi graiurile lui Hristos? Au vi se pare că toate cuvintele Lui, ale Sfinţilor Apostoli şi ale Proorocilor nu ne vor osândi pe noi în ziua aceea înaintea înfricoşatului divan, dacă nu vom păzi şi nu vom face după cum ne poruncesc nouă?
Noi suntem zidiţi pentru a fi nemuritori şi, se înţelege, suntem zidiţi din dragoste. Să avem şi noi, dară, dragoste faţă de vrăjmaşi! Dar noi n-o avem nici faţă de apropiaţii noştri. Ştiţi şi singuri în ce stare se află familia, societatea… Omul, pe lângă raţiune, mai este dăruit şi cu inimă, şi cu sentimente, şi cu voinţă ca putere care poate să înfăptuiască ceea ce raţiunea şi inima găsesc de cuviinţă.
Noi spunem de obicei: „Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu m-a abandonat, Dumnezeu nu are grijă de mine, Dumnezeu nu mă ascultă…”. Dar nu-L lăsa tu pe Dumnezeu! Ai posibilitatea să Îl prinzi și să nu Îl mai lași să plece! Cum? Prin credință, prin rugăciune, prin nădejde! Știți ce înseamnă să Îl ții în brațe pe Hristos și să Îi spui: „Nu te las să pleci!”?
– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul spune: „Inima milostivă este o inimă care arde pentru întreaga zidire…”.
– Da, aşa este: „o inimă care arde” şi pentru animale, chiar şi pentru demoni. Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei lui îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri. Această dragoste dumnezeiască le înştiinţează şi pe animale, care îl simt pe omul care le iubeşte şi suferă pentru ele.
Să nu căutaţi altceva decât mila Domnului slavei, cu o inimă smerită şi vrednică de milă. Strigaţi de dimineaţa până seara şi, dacă e posibil, toată noaptea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Şi forţează-ţi mintea să împlinească această lucrare până la moarte.
Ca stareţi, de multe ori se poate întâmpla ca şi noi să facem câte o greşeală. Însă tu, cel care faci ascultare, nu te vei păgubi. Niciodată din ascultare nu poate ieşi ceva rău, pentru că ea este urmarea lui Hristos.
Dacă ai făcut ascultare, vei merge în Rai. Dacă nu ai făcut ascultare, nu poți să faci rugăciunea minții, nu poți să te împărtăşeşti, nu poți să slujeşti, ci eşti sortit iadului. Priveşte la Adam, la proorocul Elisei şi la Ghiezi.
Vorbind despre nume, mă gândesc că încă din primul ceas după ce i-am dat copilului un nume, să-i dăm împreună cu acesta şi râvna virtuţii. Să nu se grăbească nimeni să boteze copilul ca pe strămoşii săi, tată, mamă, bunic sau străbunic, ci ca pe cei drepţi, martiri, episcopi sau apostoli, încât numele să-i fie un prilej şi un îndemn de a-i imita. Un copil să se numească Petru, altul Ioan, şi tot aşa cu numele celorlalţi sfinţi.
Realitatea Spirituală – Despre credință și unitate, cu Acad. Ioan-Aurel Pop
Cândva, citisem o povestire interesantă despre un creştin care a luat de pe stradă un băieţel flămând şi gol. Era chiar ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa şi l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat şi l-au încălţat şi l-au aşezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă şi a dat-o băieţelului. „Binecuvântat fie darul credincioşilor”, a spus el cu lacrimi în ochi.
Iată, sufletul e o grădină împărţită în două părţi: într-o parte, cresc spinii, iar în cealaltă, florile. Noi avem un rezervor cu apă – puterile sufletului –, cu două robinete şi două şanţuri. Unul duce apa spre spini, iar celălalt, spre flori. De fiecare dată nu pot deschide decât un singur robinet. Las spinii neudaţi, să se ofilească, şi ud florile, ca să înflorească.
Să luptăm şi să fim sinceri: vălul urât dispare şi bucuriile mari nasc. Viaţa merită trăită pentru că are bucurii, are lumină. Cu o condiţie însă: să nu o trăim periferic, să o trăim în adâncime, în esenţă.
Viaţa nu este ceva abstract, produs al minţii noastre; ea este ceva concret, este o realitate. Viaţa există în cosmos. Viaţa este tendinţă, este creaţie, este armonie. Viaţa este schimbare şi totuşi permanenţă.
Trebuie să slujim Biserica ca pe unicul Trup al lui Hristos, ca pe un singur organism, ca pe o singură substanță. Personalitatea fiecăruia este bucata de pământ încredințată lui pentru a o lucra, curăți și a o face să rodească. Lucrând cu noi înșine, lucrăm pentru întreg, pentru întreaga Biserică, pentru Capul ei, Mântuitorul Care S-a jertfit. Lăsându-ne însă terenul nelucrat, neglijându-l, osândindu-l, ne vătămăm nu numai pe noi înșine, ci și Biserica.
„Veți ține în palme de lut Trup de Dumnezeu”