Părinților ai căror copii cresc și care, după o perioadă în care au fost credincioși, mergeau la biserică și îndeplineau tot ceea ce părinții așteptau de la ei, le spun brusc: „Nu, nu mai pot crede; demonstrează-mi că trebuie să cred!”, ce ar trebui să facă?
Cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră, în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme?
Despre chipul omului în care lucrează harul Duhului Sfânt
„Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai nelegiuiți. Or, Dumnezeu, în mila Sa, a luat asupra Lui acest blestem și din ea a făcut cinstea cea mai mare, căci Crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare, armă de nebiruit împotriva diavolului.” (Pr. Rafail Noica)
Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.
Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pământ.
Ce măreție este Dumnezeiasca Liturghie! Cât de mult cinstește Dumnezeu pe om! Vine împreună cu cetele îngerești la fiecare Dumnezeiască Liturghie și-l hrănește pe om cu Preasfântul Său Trup și Sânge! Dumnezeu ne-a dăruit totul!
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o recunoaştere a vieţii.
R. Rădulescu: Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultoasă, dinamică, cu multe responsabilități, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părțile? Este posibil? Cum să facem?
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferență, ci o adevărată vrăjmășie între plăcere și bucurie, izvorâtă din vrăjmășia dintre „trup și duh”.
Cel mai desăvârşit mod al rugăciunii este cel tăcut. Liniştea. „Să tacă tot trupul omenesc.” Acolo se săvârşeşte îndumnezeirea: în linişte, în tăcere, în taină. Acolo se săvârşeşte adevărata adorare. Însă, ca să trăiţi aceasta, trebuie să ajungeţi la măsuri… Atunci cuvintele se mistuie. Aduceţi-vă aminte: „Să tacă tot trupul omenesc.” Acest mod, al liniştii tăcute, este cel mai desăvârşit. Aşa te îndumnezeieşti. Pătrunzi în tainele lui Dumnezeu. Nu trebuie să vorbim noi mai mult. Să lăsăm harul să vorbească.
Cel ce pășește către starea de liniște fără să se abată, primește din belșug harisme duhovnicești.
Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă harul Duhul Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde harul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah!
Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?