În Muntele Athos, atunci când eram încă începător, un călugăr bătrân mi-a spus, într-o zi, ceva remarcabil în ceea ce privește lucrările cele mai smerite: „Niciun lucru nu înjosește valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viața divină în noi”. Îndeletnicirile care nu pot să devină o patimă se potrivesc cel mai bine cu viața duhovnicească. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana, rugându-mă pentru cei pe care Domnul nostru îi iubește. Nu există patimă. În același timp, această ascultare are o mare valoare, pentru că îmi permite să slujesc oamenii pe care îi iubește Hristos. Se poate trăi foarte frumos cu o astfel de atitudine.
Cine va fi primul? Domnul spune: Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga vouă. Este principiul nostru, chiar dacă viața materială ni se impune de dimineața până seara. Scopurile celor din lume sunt altele și nimeni nu mai are timp să se roage.
Când mintea și inima noastră sunt îndreptate spre Dumnezeu, totul devine ușor. Fără această mișcare dinamică spre Dumnezeu, viața își pierde sensul.
Odată, în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, mi s-a întâmplat să am până la paisprezece ascultări în același timp. I-am spus aceasta părintelui meu duhovnic: „Nu reușesc să-mi împlinesc sarcina: am paisprezece ascultări!”. El mi-a răspuns: „N-ai dreptate, n-ai decât o singură sarcină”. „Nu, părinte, i-am răspuns, am paisprezece!”. „Nu, a spus iarăși, tu nu faci decât un lucru în același timp. Atunci, fă-l bine și treci la următorul…”.
Scopul pe care îl dăm vieții noastre pătrunde toate activitățile noastre. Dacă, de exemplu, vom căuta mai întâi să câștigăm bani, tot ceea ce vom face va decurge din aceasta.
Munca, poziția socială, ar trebui să nu aibă nicio importanță în relațiile dintre persoane. Privilegiul nu este pe plan exterior, ci interior; cel care Îl iubește cel mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă cel mai mult, cel care se silește să împlinească cel mai mult poruncile, acela va fi cel mai aproape de Domnul. Este foarte important. Eliberați-vă mintea de orice gând de carieră. Nu există carieră în viața duhovnicească.
Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieții noastre, tot ceea ce facem devine act de rugăciune, liturghie.
Tot ceea ce faceți, lucrul vostru, poate să fie mântuitor. Aceasta depinde de voi, de felul în care îl faceți. Istoria abundă de călugări deveniți mari sfinți, fiind bucătari sau spălând cearceafurile. Calea mântuirii constă în a lucra fără patimă, cu rugăciune.
Cunoașteți, poate, pe acel călugăr care a fost bucătar toată viața într-o mănăstire din Kiev. Privind focul din sobă, se vedea tot timpul în flăcările iadului. A devenit un sfânt. Ascultarea pe care o avea nu l-a împiedicat să fie întotdeauna cu Dumnezeu.
Nu vă pierdeți timpul trăind fără rugăciune, fără meditație. În viața noastră totul are sens duhovnicesc. Așadar, mai întâi să căutăm cum putem să lucrăm păzindu-ne inima, mintea, judecata noastră în Dumnezeu.
Dumnezeu să vă dăruiască puterea de a vă păzi sufletul, mintea și inima voastră în duhul lui Hristos. Atunci, tot ceea ce vi se va întâmpla va putea foarte repede să fie transformat în totalitate. Ceea ce era plictisitor și descurajator va dispărea, transfigurat de dorința voastră de a fi acolo unde este Hristos, Dumnezeul vostru.
Pentru a ne păstra sufletul și inima în pace în fața judecății lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic care ar putea să-l deranjeze pe aproapele. Trebuie să dobândim viața noastră prin noi înșine, prin nevoința noastră.
Trebuie să evităm cu orice preț grijile vieții cotidiene ce ne împiedică să rămânem în duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatălui și cu Duhul Sfânt.
Sfinții Părinți recurg câteodată la această metaforă: dacă suntem undeva cu un împărat, prezența sa influențează tot ceea ce facem. De ce nu ar fi la fel cu Împăratul veșnic? Pentru că este prezent, să facem totul sub privirea Sa. Întotdeauna.
În fiecare zi, în fiecare noapte, să ne gândim că Dumnezeu ne privește, că ne ascultă rugăciunile, că vede profunzimile sufletului nostru. Bineînțeles, asta nu vrea să spună că Îl vedem pe Dumnezeu așa cum este El, dar creează o atmosferă care permite să observăm imperfecțiunile noastre, împrăștierea minții noastre, greșelile noastre în relațiile cu aproapele în timpul zilei.
Trăind cu alte persoane, suntem supuși la anumite limite, reguli exterioare, restricții etc. Dar Duhul, Care purcede din Tatăl, trece peste toate aceste forme.
Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci, rugăciunea noastră va fi cu El și nu ne va mai rămâne mult loc pentru patimi. Ne vom obișnui să trăim astfel și, în această viață liniștită, ne vom reclădi întreaga noastră ființă.
În viață nimic nu este banal, mărunt, neînsemnat!
Păstrând mintea la Dumnezeu, este ușor să observi toate legile, regulile și limitele exterioare fără să devii robul acestora. Formele exterioare ale vieții se îmbină, cu ușurință, cu conștiința duhovnicească. Ordinea aparentă a vieții rămâne aceeași, doar conținutul este cel ce se transformă.
Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997