Trebuie să ne concentrăm toată atenția numai la faptul de a nu greși, nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea omului, nici față de lucruri. Și din această viață simplă, dar concentrată pe acea poruncă, se naște starea omului când el, ființial de acum trăiește în Dumnezeu. (…) Dacă vom introduce o oarecare disciplină, dacă vom începe să ne dezbinăm unul de altul, fiindcă cuiva nu-i place caracterul altcuiva, atunci mănăstirea noastră nu va avea nicio valoare. Și eu nicicum nu doresc să zidesc sau să întemeiez aici o astfel de mănăstire, unde să se ivească certuri și socoteli omenești meschine.
Luptați-vă pe toate căile: cu osteneală, cu vreo plimbare, cu vreo îndeletnicire oarecare, intelectuală sau fizică, printr-o conversație cu vreun frate. Toate acestea, în sine, sunt lucruri mici însă rezultatul obținut într-o astfel de luptă este deosebit de prețios. Nu este cazul să ne grăbim în viața noastră. Creșterea noastră atârnă de pronia lui Dumnezeu pentru noi. Uneori se întâmplă că monahul trăiește o viață lungă, o jumătate de veac și încă nu cunoaște sensul monahismului.
Eu nu doresc să fiu original. Eu doresc să urmez pilda de netăgăduit a Sfinților, a reprezentanților învățăturii noastre. Astfel veți putea observa că eu nimic nou sau extravagant nu-mi îngădui.
Avem un Dumnezeu atât de bogat, de înalt, Care are un atât de mare har și noi trăim totuși săraci… Ne întristăm din te miri ce. E mare păcat! Ar trebui să fim neîncetat bucuroși. Ar trebui ca viața noastră să fie neîncetat o uimire de zi cu zi. Nu există zi în viața noastră în care Dumnezeu să nu ne dea o simțire nouă a vieții cele veșnice. Iar descoperirea lui Dumnezeu către noi ne deschide orizonturile pentru a iubi pe aproapele ca pe noi înșine.
Sf. Sofronie Saharov