Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă harul Duhul Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde harul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah!
Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?
In 1938, un om a murit la Muntele Athos. Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de 20 de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.
Maică, vezi încotro te uiți și la cine te rogi! Că, dacă te rogi în pustiu sigur că e pustietate. De multe ori, când ne rugăm, nu ne rugăm la Dumnezeu. Mulți oameni au o concepție greșită despre Dumnezeu și, din cauza asta își pierd credința și bine fac! Sunt oameni care se leapădă de acel dumnezeu și bine fac! Că ăla nu-i Dumnezeu în care cred ei și de care se leapădă ei.
Și câtă pace, câtă liniștire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieții noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor și a durerilor!
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Ioan 12, 8)
Mândria îi lipsește pe oameni cel mai mult de fapte bune și de ajutorul lui Dumnezeu: unde nu este lumină, acolo e întuneric, iar unde nu este smerenie, acolo își face loc mândria…
El se numea Ioachim şi se trăgea din casa lui David, împăratul şi proorocul, iar numele femeii sale era Ana. Şi a fost lipsit de copii până la adânci bătrâneţi, căci femeia sa era stearpă. Însă, prin Legea lui Moise îi fusese hărăzită acesteia cinstea femeilor care nasc prunci, şi care n-a fost dată femeilor lipsite de prunci.
Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: „adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi „unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).
Când suntem reci și seci la rugăciune, când ni se pare că rugăciunea noastră este lipsită de sinceritate și o săvârșim doar din obișnuință – ce să facem? Oare nu ar fi mai bine să încetăm rugăciunea până ce aceasta va prinde iarăși viață? Dar cum vom ști că a venit acel ceas?
Scrieți că v-ați împăcat cu gândul că va trebui să purtați război cu propriile patimi până la sfârșitul vieții. Da, este nevoie neapărată: chiar și Sfinții Părinți, atâta timp cât nu ajunseseră la nepătimire și la pacea desăvârșită, aveau cu toții războiul lor; prin acest război ne cunoaștem neputința și așezarea sufletească rea, și ajungem, de nevoie, să ne smerim. Dumneavoastră însă vreți nu numai să fiți bună și să nu aveți nimic rău, ci să vă și vedeți cu desăvârșire bună. A vrea să fii bun este o dorință de lăudat, însă contemplarea propriilor calități este deja hrană pentru orgoliu.
Întocmai cum deșertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Și-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credință, tot așa și sfinții, prin statornicia credinței lor și prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Poate că ei nu înțeleg întotdeauna de ce Domnul îngăduie astfel de încercări în viața lor, dar rămân neclintiți în încredințarea că toată dreptatea și toată virtutea sunt ale lui Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat și iubit în veac.
„Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele. Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire” (Sfântul Siluan Athonitul)
Începutul oricărui fruct este floarea și aceasta în chipul cel mai limpede. Dar începutul mântuirii noastre este nașterea de Dumnezeu dăruită și de Dumnezeu aleasă a preacuratei și preanevinovatei Maria, pururea Fecioara și aceasta în modul cel mai limpede. Pe care lăudând-o o și prăznuim astăzi după datorie. Pentru ca întregul ciclu al anului să fie binecuvântat prin ea s-a născut în această lună, cea dintâi a anului, dar a adormit în ultima cu somnul nemuririi pentru ca asumându-și cele zece luni dintre acestea ciclic să le binecuvinteze prin nașterea ei și prin adormirea ei purtătoare de viață. Despre care nu este vremea a vorbi acum, ci când este vremea sfintei Adormiri aceleia. Dar acum suntem aduși să filosofăm pe scurt despre Sfânta Naștere a ei, și atâta avem a spune despre ea, cât ne va insufla cuvânt harul ei.