Suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială.
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
Viaţa noastră poate deveni sfântă în toate privinţele numai atunci când adevărata cunoaştere a bazelor ei metafizice se împleteşte cu iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi semenii noştri.
Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.
Există o deosebire între a merge la biserică la slujbe, a iubi Biserica, a sluji Bisericii, a propovădui Evanghelia — și a fi creștin. Nici măcar nu vă trimit la locuri precum, de pildă, sfârșitul Evangheliei după Marcu: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi., și altele asemenea. Dacă ne gândim la noi înșine, dacă ne gândim unii la alții, ba chiar la întreaga lume creștină — cine ar putea sta înaintea încercării unor astfel de cuvinte evanghelice?
Seninătatea înseamnă nu numai să te păzești de lucrurile pătimașe, dar nici măcar să nu ai dorință de ele. Plin de seninătate este acela care a învins patima în toate formele ei, întrucât ea forțează și atrage omul. Cel senin se ridică mai sus de orice patimă, nu se tulbură pentru nimic în lumea aceasta, nu se teme de suferințe, de nevoi și de năpaste, nu se înfricoșează nici de moarte, socotind-o zălog al vieții veșnice.
Vedem adesea străduința rudelor celui mort de a face o înmormântare cât mai luxoasă și de a ridica un mormânt cât mai bogat. Mai mulți bani se cheltuiesc uneori pentru monumente fastuoase. Mulți bani cheltuiesc rudele și cunoscuții pentru coroane și flori și, pe deasupra, florile trebuie scoase din sicriu înainte de închiderea lui, pentru ca acestea să nu grăbească descompunerea trupului.
– Gheronda, la gropniță trebuie să ardă candela?
Pe drumul vieții sale, omul are de înfruntat zilnic multe și felurite ispite. Aceste ispite, în afară de sugestiile și greutățile cu care vin, de multe ori aduc și căderea în păcate. Este ceva care ne vânează pe toți, fără excepție. Așa e? Și noi, oamenii din Biserică, care ne luptăm și vrem să fim ai Domnului, avem zilnic aproape, clipă de clipă, faptul căderii noastre sau a oricărei căderi. Să nu credem că doar un păcat trupesc sau o crimă, un furt, înseamnă o cădere. De multe ori căderea poate însemna doar un simplu cuvânt sau o privire, o simplă mișcare fizică sau sufletească. Avem în fața noastră căderea.
Ar trebui să nu uiţi niciodată, copilul meu, că orice îţi spun gândurile este de la diavolul cu scopul de a te arunca în deznădejde, în timp ce el stă pe spate şi chicoteşte. Prin urmare, şi tu ar trebui să-ţi bagi joc de el şi să nu dai vreo atenţie cuvintelor sale prosteşti. Niciodată nu vei fi vătămat atunci când nu-l bagi în seamă. Ai grijă să nu bagi în seamă indeferent ce ţi-ar spune şi eşti salvat.
Treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma: „Fericiți cei ce au văzut și au crezut; dar mai fericiți cei ce au crezut fără să vadă.” A crede fără dovezi palpabile și fără înscrisuri. Fără zapisuri și ispisoace. Surete și izvoade. Lucrul cel mai puțin neguțătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoiești. Să primești adevărul fără să mai treacă pe calea ocolită a rațiunii cortexului. A crede pe cuvânt, cuvântul Domnului Hristos, Care El Însuși nu-i decât Cuvântul (Pr. Nicolae Steinhardt).
Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de faţă. Cu toate acestea, şi el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în duminica următoare (Ioan 20, 24-30).
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Nefiind Toma de faţă, ucenicii, în lumina bucuriei divine, când îl întâlnesc, îi spun: „Tomo, am văzut pe Domnul înviat!”. Iar el, o clipă răscolit de o memorie sfântă (memoria petrecerii cu Iisus trei ani şi ceva, memoria cuvintelor Lui, memoria durerii Lui din grădina Ghetsimani…), auzind, se cutremură: „Cum L-aţi văzut?!“„Viu!”
Omul drept ştie că suferinţa este îngăduită de Dumnezeu spre răbdarea greutăţilor pentru binele altora şi că pentru a ajunge la desăvârşire trebuie să trăiască o viaţă dură ca fierul care, pentru a deveni oţel, este trecut prin foc. Păcătosul care s-a pocăit ştie că suferă şi pătimeşte din pricina păcatelor lui; rabdă greutăţile şi suferă pentru purificarea lui, asemenea unei ţesături care, pentru a deveni mai albă, este supusă la mare presiune şi la frecare. Păcătosul pocăitsuferă greutăţile în lumea aceasta, pentru a nu suferi în viaţa viitoare.
Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă față de mulți oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asuprește un gând? Sunt oameni care sunt îngrijorați mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este amenințată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noștri, au o zdroabă sufletească de felul acesta.