Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul Lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei.
Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veșnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.
Care este însă oglinda inimii noastre? Simțul duhovnicesc, pe care-l dobândim atunci când avem o conștiință bună și îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin definește Dumnezeiasca Pronie («θεία Πρόνοια») astfel: „Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existențe. Și iarăși: Pronia este voința lui Dumnezeu, în virtutea căreia toate existențele primesc conducerea potrivită.”
Stăpânitorii lumii acesteia nu se preocupă prea mult de starea sufletească a subalternilor lor, principala lor grijă este îndeplinirea sarcinii și obținerea unui profit. Pentru noi, creștinii, lucrurile stau altfel. Noi ne împlinim lucrarea având mereu mintea la Dumnezeu, în lumina legăturii noastre personale cu El.
Învrădește-mă, Doamne, să Te cunosc pe Tine și să Te iubesc, nu prin cunoștința cea întru împărtășirea minții, care se naște din trudă, ci învrădește-mă de acea cunoștință prin care mintea, văzându-Te, slăvește cu vederea firea Ta, care depărtază simțirea luminii din cugetare.
Zboară neîncetat cu gândurile la înălţimea duhovnicească, unde sălăşluieşte Cel a Cărui tovărăşie este mai însemnată şi mai vrednică de iubit decât orice tovărăşie de pe pământ. Lui slujeşte-I, cu El întovărăşeşte-te; Lui tămâiază-I, de El îndulceşte-te; Lui vorbeşte-I; despre El grăieşte; pe El iubeşte-L, şi iubeşte-L, şi iubeşte-L – cu toată inima, cu toată puterea, cu toată mintea ta! (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici)
Această pericopă ne emoţionează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viaţa noastră avem binecuvântarea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci toate se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Scrisoare către un om cu studii care a ajuns la convingerea că „există ceva”.
În psalmul de la sfârșitul Vecerniei, împăratul David spune: „Veniți, fiilor, ascultați-mă; frica Domnului vă voi învăța pe voi.” Și aș vrea să spun acum câteva cuvinte despre această frică de Dumnezeu și despre ceea ce ea ne poate învăța.
„Sfântul Ioan Teologul ne cutremură. Credinciosul, iubitul, teologul, evanghelistul, feciorelnicul, ucenicul Domnului, fiul tunetului, vulturul din înălțimi. Atâtea adjective lumești pentru ucenicul Iubirii, pentru cel care s-a aflat lângă Hristos Cel schimbat la Față pe muntele Tabor, care L-a văzut înviat, care a primit Duhul Sfânt, care a făcut-o pe Maica Domnului mama sa și a dus-o acasă la el, care L-a văzut și L-a auzit în peștera din Patmos pe Dumnezeu ca Judecător al lumii, ca pe Alfa și Omega, ca pe Cel dintâi și Cel de pe urmă, ca început și sfârșit al istoriei, cel care le-a auzit pe toate de la Însuși Hristos.” (Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos)
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
In primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea! Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori!
Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă “iad”, care se cheamă “pedeapsă”, intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.
Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.