Postul nu înseamnă că trebuie să cerșim și mai insistent de la Dumnezeu; postul nu înseamnă că trebuie să venim la Împărtășanie mai des ca de obicei.
Postul este vremea în care trebuie să ne înfățișăm judecății lui Dumnezeu, să luăm aminte la vocea conștiinței noastre și să ne abținem de la Împărtășanie, dacă nu ne putem apropia cu vrednicie de ea.
Fii cu luare-aminte la ce ţi-a făcut diavolul. Sunt două lucruri: păcatul şi căinţa. Păcatul este rana, iar căinţa este leacul. Aşa cum sunt răni şi leacuri pentru trup, tot aşa pentru suflet sunt păcatele şi căinţa. Păcatul are ruşinea, iar căinţa are îndrăzneala.
Sorin Dumitrescu- Părintele Paisie, Dumnezeu să-l odihnească, era binecunoscut ca unul dintre rugătorii în Hristos; practica de multă vreme rugăciunea inimii. Se spune că după săvârşirea dânsului, la 40 de zile, i-a apărut în vis ucenicului său. Avea o faţă îngrijorată şi i-a spus cu amărăciune: este foarte greu să te mântuieşti! Dacă Părintele Paisie declară „postum” aşa ceva, atunci te întrebi, în ce măsură zecile, sutele de mii de creştini care nu au reuşit să dobândească rugăciunea inimii, ar mai putea spera să se mântuiască ?
I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască.
Gheronda, Sfântul Isaac Sirul, scrie: „Dumnezeu ia în considerare virtutea după discernământul cu care este săvârșită”.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[…]
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastră în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!
Dumnezeu dă omului puterea să se judece singur pe sine însuși, prin judecata pe care o dă asupra altora, mai bine zis prin sentința pe care o dă asupra celor ce i-au greșit lui.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Eu tuturor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.”
Creştinii primelor veacuri se îngrijeau nu numai de cultura generală a copiilor lor, nu se străduiau numai ca aceştia să dobândească înţelepciunea păgână, să înveţe filosofia, muzica, artele. Învăţându-şi copiii, ei erau călăuziţi de o profundă şi sfântă regulă: nefericit este cel ce ştie tot, însă nu Îl ştie pe Dumnezeu; fericit e cel care Îl ştie pe Dumnezeu, chiar dacă nu ar şti nimic altceva.
Monahia Ana, de la biserica Sfintei Treimi din Simferopol, povesteşte:
Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inimă faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.