Înţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El: „Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.” „Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”
Vedem că rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat, îl scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări. După cuvântul Apostolului, omul este izbăvit „din robia stricăciunii” (Romani 8, 21).
Viața noastră nu are o fixitate prin ea, ci e mereu amenințată să se prăbușească în prăpastia murdăriei și a nepăsării. Ea trebuie ținută și condusă cu mână tare și conștiință neadormită pe calea suitoare a curăției, prin gândul neîncetat la Dumnezeu, Care ne vrea neîncetat dăruiți Lui, răspunzând cu iubire curată iubirii Lui curate și voinței Lui de a arăta această iubire curată și semenilor noștri.
În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter. O aduc la Hristos și spun: «Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei; Tu ce spui?» Dacă ar fi răspuns că trebuie ucisă cu pietre, atunci ce preț ar mai fi avut cuvintele Sale despre mântuire și iubire? Dacă însă ar fi spus că nu trebuie omorâtă, ar fi părut că Se ridică împotriva Legii și că îngăduie păcatul. Ce era de făcut?
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume şi fără nimic vor ieşi din ea. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi ? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită intotdeauna, ori de cât de mult li s-ar spune: că fără nimic au intrat in această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea. Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţă, nu ca s-o ia. Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere l, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.
Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest copil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).
Folosim adesea în rugăciuni expresia «frica de Dumnezeu». Și trebuie să înțelegem limpede și să ne amintim că frica de Dumnezeu nu trebuie să aibă nimic în comun cu spaima. Nu-I putem aduce lui Dumnezeu nicio bucurie dacă pur și simplu ne temem de El și, din frică, încercăm într-o oarecare măsură să-I împlinim voia.
Tropare
Glasul al 2-lea
Pomenește, Doamne, ca un bun pe robii Tăi, și câte în viață au greșit, iartă-le; că nimeni nu este fără de păcat, fără numai Tu, Cel ce poți și celor adormiți a le da odihnă.
Iubirea, element fundamental în relațiile dintre creștini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este aceea care restaurează prin har și integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiți. Ea menține legătura vie între cele două lumi în care acționează Biserica și determină uneori schimbări radicale, orientând viața spre înțelegerea și apropierea de semeni și de cei trecuți la cele veșnice.
In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi”, doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu”.
O unificare a voinței, ba chiar a tuturor facultăților noastre sufletești izbutește s-o ajungă abia rugăciunea.
Rugăciunea nu judecă, ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmașul nu poate nimic.