I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască.
Gheronda, Sfântul Isaac Sirul, scrie: „Dumnezeu ia în considerare virtutea după discernământul cu care este săvârșită”.
Purtăm în noi păcatul strămoşesc, această otravă a celei dintâi ispite a lui Adam în Rai – “Veţi fi ca Dumnezeu” – însă ascultarea ne poate slobozi de ea.
Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[…]
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastră în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!
Dumnezeu dă omului puterea să se judece singur pe sine însuși, prin judecata pe care o dă asupra altora, mai bine zis prin sentința pe care o dă asupra celor ce i-au greșit lui.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Eu tuturor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.”
Creştinii primelor veacuri se îngrijeau nu numai de cultura generală a copiilor lor, nu se străduiau numai ca aceştia să dobândească înţelepciunea păgână, să înveţe filosofia, muzica, artele. Învăţându-şi copiii, ei erau călăuziţi de o profundă şi sfântă regulă: nefericit este cel ce ştie tot, însă nu Îl ştie pe Dumnezeu; fericit e cel care Îl ştie pe Dumnezeu, chiar dacă nu ar şti nimic altceva.
Monahia Ana, de la biserica Sfintei Treimi din Simferopol, povesteşte:
Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inimă faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.
Bucuraţi-vă de iubirea, compasiunea, sinceritatea preotului duhovnic la care mergeţi! Nu-i cereţi să facă imposibilul. Când mergem în munţi căutăm o călăuză care a străbătut drumul şi s-a întors cu bine.
Mintea omenească funcţionează neîntrerupt! Acesta este, probabil, caracteristica ei de bază. Uneori este posibil, e adevărat, să nu funcţioneze corect. Cum s-ar spune, are iluziile şi fantasmele în sânge. Jocul inevitabil de oglinzi al existenţei, însă, îi tulbură câmpul de vedere şi o înşeală, nu rareori, fără vindecare. Cu toate acestea, mintea funcţionează!
Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda. E frumos şi e o dovadă de mărinimie când faci ceva din inimă şi nu constrâns sau silit. Ceea ce se face cu de-a sila şi nu din iubire este searbăd, n-are frumuseţe. Măiestria constă în a-l face pe celălalt să te lase să-l ajuţi. Doctorul trebuie să acţioneze într-un asemenea fel, încât să facă pe bolnav să vrea să se însănătoşească. Dacă acela nu vrea, nu-l poate vindeca cu forţa.