Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
Numai prin smerenie se câştigă mântuirea
Noi ne pocăim personal, însă patimile noastre sunt şi patimile ce stăpânesc lumea
Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o însemnătate. A fi împărat sau muncitor – era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism.
Păcatele grele nu cer atâta atenţie ca greşelile mici
Diavolul, în răutatea lui, folosește multe metode ca să-i prindă pe oameni. El își începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
Dumnezeu aşteaptă şi aşteaptă
Totul are sfârşit, afară de mila lui Dumnezeu. Aceasta s-a descoperit în istoria îndărătnicului neam al lui Israel. Şi adâncul mării se poate măsura, dar durerea lui Dumnezeu pentru oameni nu se poate măsura. Aceasta s-a arătat în sudoarea însângerată ce a picurat de pe fruntea lui Hristos în grădina Ghetsimani.
Postul cel adevărat și bineprimit lui Dumnezeu este înfrânarea de la răutăţi…
Postul este acela care se face după învăţătura Sfintei Scripturi, adică să fie însoţit de smerenie, de milostenie, de curăţenie, de pocăinţă, şi unit cu postul cel duhovnicesc, înfrânarea simţurilor şi a gândurilor.
Cel ce nu cunoaște adevărul, nici cu adevărat nu poate crede
Cel ce se iuțește asupra aproapelui pentru bani, sau pentru slavă, sau pentru dulceață, încă n-a cunoscut că Dumnezeu întru dreptate chivernisește lucrurile.
Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască
Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutățile care apar în familiile creștine, în grupurile creștine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-și dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea și se străduiește să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalți, vrea și se străduiește ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă și părerea lui greșită.
“Nu deznădăjdui!”
Din toate părțile, într-un torent neîntrerupt, zboară mai degrabă veștile rele. Nu dispunem de puteri nici să chemăm în Univers ceea ce ne oferă răul, nici să ne eliberăm de tristețea oferită de realitatea lumii ce ne înconjoară.
Tăcerea – cumpăna faptelor și mama rugăciunii
Un sihastru tăcut, prin însăși viața lui, învață, povestește și convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie așa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieții de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpănește pe toate celelalte.
În inimă trebuie să domnească pacea, tăcerea și liniștirea
Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi cu nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea şi liniştirea.
De ce ne simțim pierduți când vine momentul să ne rugăm?
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
Psihologia intră în contact cu duhovnicia? Cum le putem folosi pe amândouă?
Ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și ca Sfinții Părinți. Sfinții Părinți foloseau duhovnicia în tot adâncul ființei umane. Omul nu e chemat să se înduhovnicească numai în duh. Că, dacă ești duhovnicesc atunci când zici Tatăl nostru și drăcesc când te cerți cu vecina, apoi n-ai pus început bun! Ai grijă de toate puterile psihismului tău că nu toate vor să se convertească. E o tragedie… eu mă uit la durerea lumii, că asta e povara mea, și mă minunez că mulți din cei ce suferă nu vor să iasă din suferință. O iubesc, le face plăcere!
Apropie-te de Dumnezeu cu dragoste
Gheronda era privighetoarea pustiei, care, prin viaţa sa, Îl lăuda pe Domnul pentru lumea pe care a creat-o şi Îi mulţumea pentru dragostea pe care ne-a dăruit-o.
Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există
Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.
Părintele duhovnicesc nu este un surogat al lui Dumnezeu, ci un „portar” care ne aduce în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu
Adevăratul scop al părintelui duhovnicesc nu este acela de a-și ține ucenicii într-o stare de dependență infantilă, ci dimpotrivă, de a-i ajuta să ajungă la o maturitate deplină.
Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței
Părintele Sofronie spunea: „Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”. Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic.
Biruim moartea, metabolizând Viata, care este Domnul nostru Iisus Hristos
Ce este moartea şi cum ne putem pregăti pentru ea?
Moartea este viata fără Dumnezeu. Moartea este o realitate a sufletului, când sufletul nu este lipit, hrănit, infuzat de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu, de harul, de energia necreată a lui Dumnezeu. El este mort, muribund, somnambul.
E adevărat că noi, oamenii credincioşi, suntem botezaţi, ne împărtăşim, ne spovedim, primim harul şi nu suntem morţi; totuşi, de multe ori ne purtăm ca nişte morţi sau muribunzi pentru că nu activăm harul primit prin Sfintele Taine.