Luați aminte din ce suntem alcătuiți! Din cele din afară, din cele din jur și din cele dinlăuntru. Cum uneltește păcatul împotriva omului? Îl împunge din afară, direct. Aruncă pe ecranul minții imaginea, orice imagine păcătoasă și provoacă mintea. O provoacă să se intereseze de imagine. Mintea, prin urmare, trebuie să fie atentă. Ce este această imagine? E nevoie de ea sau nu? Dacă mintea este sănătoasă, o leapădă imediat. Mergi înapoia mea, satano, Domnului Dumnezeului meu mă închin și Lui Unuia Îi slujesc!
În vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Totul se află pururea în schimbare, se preface neîncetat. Nimic nu rămâne în aceeași stare, ci se schimbă sau se desăvârșește: în bine sau în rău. Nu vom putea învăța să fim smeriți, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Și, până ce nu învățăm să fim smeriți, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a mușcat chiar de inimă, oh, și nu-l pot ierta!”.
Pentru a urma lui Hristos, precum spune El, trebuie cu adevărat să ne pregătim a răbda toată scârba şi durerea, toată suferinţa cu putinţă. Şi cum este cu putinţă a alege o astfel de suferinţă şi o astfel de durere? Nimenea nu poate de la sine să urmeze lui Hristos, pentru că prima condiţie este a lua pe proprii săi umeri crucea. Cine poate alege înfricoşata cale a suferinţei lui Hristos? Deci trebuie o oarecare intuiţie de sus care să atragă pe om către Hristos. Apostolul Pavel bine a zis că, dacă nu este înviere, atunci creştinul este cea mai nefericită fiinţă de pe pământ.
Pe omul care are dispoziție să se mântuiască mila lui Dumnezeu îl va vâna. Până în ultima clipă îl va vâna mila lui Dumnezeu, fiindcă El cu lupa ce o are, găsește în inima creștinului particule mici de dorință pentru mântuire. Va exploata aceste particule și îi va da puterea să se mântuiască, chiar și în ultima clipă.
Atunci când suntem reci și uscați lăuntric, când ni se pare că rugăciunea noastră nu este sinceră și că o împlinim doar din obișnuință, cum trebuie să procedăm? Nu ar fi mai bine să încetăm a ne ruga până când rugăciunea va prinde din nou viață? Dar cum vom ști când a sosit acel moment?
Fiul meu cel iubit, copilul meu.
Domnul a zis: „Să‑l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Μatei 22, 36‑40).
Oare împlinim noi această poruncă? Și totuși, Domnul stăruie! Evreii aveau în toată Palestina un singur templu, în Ierusalim. Să ne închipuim că și în Grecia ar exista o singură biserică, în Atena.
Întocmai cum deșertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Și-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credință, tot așa și sfinții, prin statornicia credinței lor și prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu.
Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Darul mântuirii se dobândeşte, chiar ca dar, cu mare luptă. Mântuirea e prin Hristos, care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
– Aş vrea să vă întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevărat, lucrarea părintelui duhovnicesc este foarte mare. El tămăduieşte boala duhovnicească a omului, care ţine mai ales de întunecarea minţii. Energiile sufletului lucrează în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, raţiunea este divinizată, iar omul suferă de teamă, nesiguranţă, confuzie etc. Nu credeţi totuşi că există primejdia ca „pacientul” să-şi socotească duhovnicul un idol? Nu este oare cu putinţă să-şi idolatrizeze părintele duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume măsură, să submineze iubirea sa pentru Hristos?