Cu aleasă bucurie duhovnicească, vă invităm joi, 17 septembrie 2026, să-l cinstim în rugăciune pe Sfântul Ierarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail, ale cărui sfinte moaște se află în Mănăstirea noastră. Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie va fi oficiată de un sobor de arhierei și preoți, în frunte cu Înaltpreasfințitul Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove.
„Oricine îşi dă cât de cât seama ce face Dumnezeu pentru el şi ce-I datorează el lui Dumnezeu, trebuie cu adevărat să se simtă adânc ruşinat că omul cel tare de cerbice s-a făcut pricină unei asemenea porunci. Cu mult mai firesc e pentru om să-L iubească pe Dumnezeu decât e pentru copil să-şi iubească mama, şi de aceea dragostea omului pentru Dumnezeu ar trebui să fie, fără nicio poruncă, mai vădită decât cea pe care o are copilul pentru mamă. De ce-şi iubeşte copilul mama? Pentru că simte dragostea ei. Dar de ce nu simte omul dragostea lui Dumnezeu pentru el? Fiindcă inima i s-a împietrit şi duhul i s-a întunecat de păcat. Hristos a venit în lume şi pentru a pregăti inimile oamenilor pentru dragostea cea înaltă a lui Dumnezeu, pentru a le deschide ochii duhovniceşti cei orbiţi.” (Sf. Nicolae Velimirovici)
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Odată, am fost invitat la o școală teologică din America pentru a ține un cuvânt de învățătură și, la sfârșit, mi s-au pus o mulțime de întrebări.
Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.
Ioan era ca un înger prin negrija faţă de cele pământeşti. Îngerii nu sunt făpturi trupeşti ca oamenii, ei sunt înveşmântaţi în trupuri cereşti (I Corinteni 15, 40). Îngerii nu au nici o grijă de sine. Nu se ostenesc îngrijorându-se ce vor mânca, sau ce vor bea, sau cu ce se vor îmbrăca. Îl slujesc pe Dumnezeu şi ştiu că de la El au hrană şi adăpare, şi îmbrăcăminte. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se călește. La fel și omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuiește. Focul este întotdeauna foc!
Atâta timp cât omul se află sub presiunea unei inerții negative, strădania lui de întoarcere – măcar la nivelul minții, prin recunoașterea că merge pe un drum greșit – rămâne un exercițiu permanent. Din experiența celor care trăiesc lucrarea pocăinței și, într-o anumită măsură, și din experiența celor ce încearcă să răspundă chemării la pocăință, aflăm că pocăința nu este un moment trecător, ci o stare continuă a inimii.
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
A nu merge în biserica lui Dumnezeu, a nu-ţi plini pravila, a fi neharnic la rugăciune şi la citirea Scripturilor, a întoarce spatele oricărei nevoinţe şi siliri de sine, de dragul desfătărilor, al plăcerilor şi deşertăciunilor, e lucru necuvios şi pierzător, fiindcă toate acestea duc în adâncul nepocăinței şi deznădejdii.
Suntem aşa, indiferenţi: „Eh, Doamne, ajuta-mă. Eh!… Dacă vrei, să mă ajuţi. Dacă nu, nu-i nimic.” Nu! Să ne socotim, după cum şi suntem, nevrednici. Că vezi ce zice Domnul: „Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt.” Dar uite, noi greşim veşnic, de aceea nu putem niciodată să pretindem că suntem vrednici să ne ajute. Nu, că totdeauna calcăm voile lui Dumnezeu, vrând-nevrand. Ş-aşa că, daca cerem cu blândete, cu smerită cugetare ajutorul Domnului, într-aceaşi secunda harul Sfântului Duh ne ajută. Dumnezeu să ne fie într-ajutor.
Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat, că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni, dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?