Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.
Nu putem trăi de unii singuri. Și trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu și să prețuim lucrul acesta, și anume că depindem într-un fel de alții. Adică avem nevoie de alții și alții au nevoie de noi. Copilul are nevoie de mama și de tata, oricât ar crede el că, dacă ajunge la 14–15 ani, de-acum poate trăi singur. Nu poate trăi singur, nu se poate descurca singur. Și nu mă gândesc doar la faptul că nu are un salariu consistent și constant din care să trăiască. Tot are nevoie de mama și de tata care să-i ofere spațiu de locuit și mâncare, dar nu doar atât. Se amăgește acel tânăr care crede că poate să ia viața în piept de unul singur la o vârstă atât de fragedă.
Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.
A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre.
Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morţii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situaţia se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbeşte, dar rugăciunea însăşi pare a fi lipsită de sens.
A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.
De vreme ce este scris în Evanghelie că „de nu se va naşte cineva din apă şi din duh”, şi într-alt loc iarăşi, „Acela vă va boteza pe voi cu Duh Sfânt şi cu foc”, te rog, învaţă-mă care este diferenţa?
Spunea cineva, cu durere în inimă: am visat să-mi întemeiez o familie și pe acest drum să mă mântuiesc, dar nu s-a împlinit… m-am căsătorit și căsnicia a eșuat, m-am căsătorit și n-am avut copii, nu m-am căsătorit deloc, am fost înșelat, trădat, rănit… planurile mele s-au risipit și viața nu a ieșit așa cum mi-am dorit. Atunci omul ajunge să întrebe: ce fac acum? Răspunsul e simplu și greu în același timp: privesc realitatea așa cum este. Sunt aici, în locul acesta, cu oamenii aceștia, cu puterile acestea, cu datele pe care le am, și cu ele trebuie să lucrez mântuirea mea. Pentru că voia lui Dumnezeu nu este una sau alta dintre variantele vieții, ci mântuirea sufletului meu.
Iertarea este legată de înțelegerea slăbiciunii celuilalt și a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iert pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalți?
Cum am putea începe pocăinţa dacă în lume nu am ştiut nici măcar că ea este necesară?
Să vă împotriviți oricărui lucru aflat sub stăpânirea vrăjmașului și, dacă din greșeală se întâmplă să cădeți, să vă spovediți, ca să dați dovadă de smerenie.
Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prorocii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui”, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!” Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei: să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoţi mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.
S-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul.
„Olarul are nevoie de două elemente ca să refacă un vas: de apă, ca să amestece lutul, și de foc, ca să ardă și să usuce plămădeala. La fel a procedat Dumnezeu, Marele Olar, cu plămada omenească. Vrând să remodeleze firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc și apă. Focul a venit de la El, pentru că Dumnezeu este „foc mistuitor”, care arde răul, iar apa a fost luată din râul Iordan.” (Sfântul Nicodim Aghioritul)