Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de Însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa.
După cum am văzut din scrisorile tale, în tot acest răstimp ai avut parte doar de bunăvoință din partea altora… Dar, după cum se pare, belșugul singur fără zguduiri nu poate fi folositor în viața omului; precum atunci când te hrănești doar cu mâncare dulce poți să-ți strici sănătatea trupească, trebuind să folosești și amăreala pelinului pentru a o restabili, tot astfel și în situațiile morale bunăstarea singură duce pe om la semeție și la nepurtarea de grijă pentru starea lui sufletească.
– Părinte, când cel obraznic devine mai obraznic din pricina bunăvoinţei pe care i-o arăţi, cum poţi să-l ajuţi?
Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului; egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului (care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.
Ce putem face atunci când strânsoarea patimilor este mai puternică decât iubirea lui Hristos? Cum trecem de la moarte la viață?
Nu-mi plac definiţiile, dar despre rugăciune trebuie să spun că este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfânt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Noi îl facem mai activ sau mai puţin activ. Şi în acelaşi timp rugăciunea rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne pedepseşte ca să se răzbune pe noi când păcătuim păcatele noastre de astfel nici nu aduc vreo vătămare firii lui Dumnezeu, ci ne pedepseşte că ne caută folosul, pentru că nu vrea să ajungă mai rea voinţa noastră, a celor care-L dispreţuim şi-L trecem cu vederea.
Înţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El: „Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.” „Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”
Vedem că rugăciunea îl face pe om liber cu adevărat, îl scoate din mărginirea înrobitoare a eului său pătimaș pentru a-l deschide infinitului dumnezeiesc. Tămăduindu-l pe om de păcat și de patimi, rugăciunea îl scoate din robia lor și-l izbăvește de nenorocitele lor urmări. După cuvântul Apostolului, omul este izbăvit „din robia stricăciunii” (Romani 8, 21).
Viața noastră nu are o fixitate prin ea, ci e mereu amenințată să se prăbușească în prăpastia murdăriei și a nepăsării. Ea trebuie ținută și condusă cu mână tare și conștiință neadormită pe calea suitoare a curăției, prin gândul neîncetat la Dumnezeu, Care ne vrea neîncetat dăruiți Lui, răspunzând cu iubire curată iubirii Lui curate și voinței Lui de a arăta această iubire curată și semenilor noștri.
În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter. O aduc la Hristos și spun: «Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei; Tu ce spui?» Dacă ar fi răspuns că trebuie ucisă cu pietre, atunci ce preț ar mai fi avut cuvintele Sale despre mântuire și iubire? Dacă însă ar fi spus că nu trebuie omorâtă, ar fi părut că Se ridică împotriva Legii și că îngăduie păcatul. Ce era de făcut?
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume şi fără nimic vor ieşi din ea. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi ? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită intotdeauna, ori de cât de mult li s-ar spune: că fără nimic au intrat in această lume, şi fără nimic vor ieşi din ea. Oamenii îşi împart acest întunecat pământ, deşi socotelile li se încurcă mereu. Cu preţul vieţii îşi apără hotarele ţării deşi hotarele se pot schimba. Ce este mai ieftin costă cel mai scump, iar oamenii, în loc să se împotrivească, împodobesc acest preţ înfricoşător cu numele: „dreptate” sau „patriotism” sau vreun alt cuvânt care să le vină bine. Dar niciodată n-ar spune că e o nebunie ca oile să-şi dea viaţa pentru o mână de fân, când iarba s-a dat ca să ţină viaţă, nu ca s-o ia. Pentru că, la urma urmelor, averile nu-s altceva decât iarbă; iarbă, şi lucru mai mort decât iarba, este tot ce mănâncă şi îmbracă omul. La începutul Sfintei Scripturi ni se spune că Dumnezeu a dat oamenilor şi fiarelor iarba drept hrană (Facere l, 29; 9, 3). Iar dacă întrebi pe oricine: ce-i mai de seamă: omul sau iarba, răspunsul e unul singur: omul.