Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul al XIII-lea, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului al XV-lea.
Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului cel bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului.
Care este rolul „Psaltirii” în viaţa unui credincios, ştiind că mulţi duhovnici recomandă citirea zilnică a unei catisme?
Mai întâi de toate, duhovnicii trebuie să vă cunoască condiţiile de existenţă. Să ştiţi că eu mă mulţumesc dacă cineva citeşte cinci psalmi – căci mă mai întreabă oamenii cum să citească din Psaltire, şi le spun citească cinci psalmi, astfel încât într-o lună pot citi toată Psaltirea.
Recentele frământări legate de răspândirea virusului Covid-19 în lume, dar și la noi, în țară, au creat nu doar efecte medicale, ci și o spaimă extremă, manifestată printr-o teamă mult exagerată în comparație cu efectele nefaste ale epidemiei: cumpărături compulsive, comportamente panicarde. În ultimă instanță, toate acestea demonstrează atașamentul profund al omului contemporan față de lume și viața prezentă, dar și ignoranța sa în materie de viață spirituală și mântuire.
Cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul creștinului, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila. Toate se prefac în cenuşă, chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei.
Vreți să vă spun o întâmplare care s-a petrecut în zilele noastre, ca să vedeţi cât de înfricoșătoare poate fi lăcomia? De ceva timp în urmă, a căzut asupa orașului nostru mare secetă. Cerul căpătase culoare roşiatică. Cu toţii aşteptam să vină moartea ‒ o moarte mai înfricoşătoare decât oricare alta ‒ şi ne rugam Lui Dumnezeu să ne izbăvească de o asemenea nenorocire.
O primejdie mare pentru viaţa duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri:
„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci” (Avva Isaia)
Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut.
Tipul de om care ne preocupă este tipul care caută izolarea, care vrea să stea departe de ceilalţi, să scape de ceilalţi.
Este un tip care se mişcă în negare. Celelalte două tipuri, ar spune cineva, se mişcă şi în afirmare. Acesta din urmă, însă, se mişcă în negare.
Fiecare să fie conștient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Mulţi se avântă spre Rugăciunea lui Iisus, dar nu vor să-şi taie patimile. Rugăciunea lui Iisus în inimă este lucrare dumnezeiască, şi nu omenească, deci trebuie ca harul Sfântului Duh să o lucreze în noi, să se pogoare peste noi.
Preasfințiți ierarhi, preacucernici părinți protopopi, preacuvioși părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
“Bucurie a vieţii!… Ce bucurie să te întâlnească omul la cineva! Tu eşti un oaspete ceresc pe acest pământ al necazurilor. Şi totuşi, apostolul a rostit ca pe o poruncă: Bucuraţi-vă pururea (Filip. 4, 4). Ce-i drept, această poruncă e datorie doar pentru cei ce au primit chezăşia bucuriei în Duhul Sfânt; dar care dintre fiii şi fiicele Bisericii este străin de harul Duhului Sfânt? Prin urmare, toţi au izvorul bucuriei. Şi atunci, de ce nu se bucură toată lumea?
Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fă slujirile tale cu măsură” – Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:
Când ți se ia ceva, când pierzi ceva (libertatea de mișcare), ce lucru mai frumos decât să descoperi valoarea lucrurilor pe care le ai? Pe care le aveai tot timpul lângă tine…
Și dintre ele, cel mai interesant și misterios, cel mai trecut cu vederea – Noaptea.
Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, din schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos.
„Cine renunță la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului atunci când el se răstignește pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice.” (Sf. Sofronie Saharov)
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).
Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine”. Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine”. Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.