Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mîngîietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8).
Părintele vorbește despre viața ascetică din pustia Sfântului Munte și despre trezvia duhovnicească ca stare de continuă pocăință
Când vorbim despre faptul că harul este cu omul, însă el nu-l simte, este vorba de o deosebită pronie a lui Dumnezeu pentru noi. Harul îşi poate ascunde prezenţa, dând omului din plin să simtă prezenţa în sine a liberei alegeri. Însă prezenţa lui se poate cunoaşte din faptul că omul îşi aminteşte de Dumnezeu, se înfrânează de la păcat, luptă împotriva patimilor. Într’o astfel de vreme, omului toate i se dau cu trudă şi cu durere. Astfel de părăsiri se aseamănă cu o mamă care, învăţându-şi pruncul să meargă, îşi ia mâinile de pe el, dar ea însăşi merge după el cu atenţie încordată, ca în clipa când este nevoie, din nou să-l reţină de la cădere cu mâinile sale.
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
Principala provocare cu care ne confruntăm astăzi este „răcirea dragostei” (cf. Matei 24, 12) din cauza atâtor rele care se întâmplă în jur, dar și pentru negrija noastră de suflet. Iar când inima se răcește și nu mai iubește cu iubirea hristică și jertfelnică, ne simțim mohorâți, lipsiți de bucuria autentică, singuri și înstrăinați, orfani rătăcind fără sens într-un univers absurd, atașați doar de plăceri sau satisfacții efemere ce devin un drog prin care încercăm să uităm de sine și de povara existenței.
Zile acestea am primit o consemnare cu o întrebare. „Cineva, să nu spunem cine este, a spus că omul nu se vindecă de patimi, ci doar se ușureaza puțin”.
Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată:
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Ne întrebăm adesea, câte șanse ne mai dă Dumnezeu ca să trăim cum vrem, după cum ne pare nouă că este bine. Dar ne-am întrebat, oare, câte șanse I-am dat noi Lui? Câte momente I-am oferit ca să ne atingă cu adierea Duhului?
– Gheronda, Avva Pamvo spune: “Dacă ai inimă, poţi să te mântuieşti”. Ce înţelege prin “a avea inimă”?
– Poate înţelege multe. Mai întâi, “a avea inimă” este egal cu “a iubi pe Dumnezeu”. În al doilea rând, “a avea inimă” este egal cu “a avea sensibilitate”. În al treilea rând, “a avea inimă” este egal cu “a avea bunătate”.
Este vital pentru noi să înţelegem ce este credinţa, că este o relaţie vie cu Dumnezeul Cel Viu, că este Viaţa pe care ne-o dă El şi nu căutarea magică a unei puteri pe care n-o avem îndestul!
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
O bătrână simplă și foarte evlavioasă a aflat că un anume om pe care-l respecta s-a îndepărtat încet-încet de la viaţa duhovnicească aspră pe care o ducea, şi i-a parut foarte rău. Aşa că s-a dus acasă la ea, s-a închis în camera ei şi a început, plină de credinţă, să se roage cu aceste cuvinte:
Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.
Este mai bine să fim păcătoși în Biserică decât să părem virtuoși în afara ei. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Faptul că uneori nu reușim să facem tot ce ne propunem nu înseamnă că am eșuat. Nu există păcat mai mare decât iubirea lui Dumnezeu; nu există păcat care să nu poată fi biruit prin iubirea Sa. De aceea, să ne spovedim, să ne împărtășim și să rămânem aproape de Biserică.
Faptul că este rară curăția pe care a fericit-o aparte Hristos arată că, în cele din urmă, nu Dumnezeu conduce viața noastră, că noi nu ne gândim să-L avem pe Dumnezeu și să-L slăvim, ci ne pierdem în discuții în jurul slujbelor, al rugăciunii, al iubirii. Astfel, așa ne obișnuim să trăim fără Dumnezeu. De aceea, Sfântul accentuează că ne lipsește inima curată pe care o fericește Hristos.
Are o foarte mare însemnătate să ne păzim mintea tot timpul de tot ce este păcat. Cine se păzește de păcatele mici, la care aproape că nici nu le dai importanță, acela nu ajunge să lupte cu păcatele mari, căci îl acoperă Domnul, văzând lupta și smerenia lui.