Ne întrebăm adesea, câte șanse ne mai dă Dumnezeu ca să trăim cum vrem, după cum ne pare nouă că este bine. Dar ne-am întrebat, oare, câte șanse I-am dat noi Lui? Câte momente I-am oferit ca să ne atingă cu adierea Duhului? Câte clipe I-am dăruit ca să ne nască spre pocăință și îndreptare? Câte duminici I-am încredințat ca să ne vorbească și să ne hrănească prin Liturghie? El ne așteaptă cu o răbdare mai mare decât toate căderile noastre, dar oare câți dintre noi Îl mai așteptăm pe El? De câte ori renunțăm la zgomot pentru a-I auzi șoapta? De câte ori, în iureșul lumii, Îi facem loc în inima noastră?
Mântuitorul Hristos nu forțează nicio poartă. El nu constrânge și nu impune. El așteaptă. Și așteptarea Lui este plină de o iubire care mistuie fără să ardă, care luminează fără să orbească, care mântuiește fără să rănească libertatea. El bate la ușa inimii tale, cu gingășie, cu discreția unui vechi și statornic Prieten Care nu vrea decât să fie primit, să fie lăsat să intre înăuntru. Nu cu judecată, ci cu dor. Nu cu autoritate, ci cu milă. „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
PS Macarie, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord