– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Nu cred că sunt concurente cele două. Insist asupra cercetării de sine. S-ar putea să rostim cu uşurinţă aceste lucruri şi să nu pătrundem înlăuntrul nostru, în adâncul nostru şi să simţim ce este acolo. V-am mai spus, probabil, şi altă dată: am făcut o experienţă cu studenţii la Sfântul Munte, cu stagii mai lungi acolo, de unde au învățat ei să se împărtăşească frecvent. Ne-am întors la facultate şi făceam slujba într-o dimineaţă, pe la 5, şi vreo doi-trei au primit de acolo rânduială şi se împărtăşeau de fiecare dată. Şi era o stânjeneală că ceilalţi nu se împărtăşeau, ei se împărtăşeau, s-au pornit discuţiile şi am zis: “Foarte important e cu ce gând vă împărtăşiţi voi. Ce ziceţi despre voi şi despre ceilalţi atunci când vă împărtăşiţi.” De obicei, ar trebui ca analiza asta s-o mărturiseşti părintelui duhovnic şi părintele să-ţi spună dacă faci asta sau faci asta, să nu te întemeiezi în hotărârea ta proprie de a face un lucru.
Dar eu m-aş bucura să fie şi unul şi altul, şi gândul că eşti nevrednic şi gândul că te curăţeşte Dumnezeu. Cred că, dacă merge cineva cu credinţă la Împărtăşanie, să-l curăţească Dumnezeu de greşeli şi de patimi, este foarte frumos. De asemeni, la fel de frumos este să spună cineva: “Doamne, sunt nevrednic! Dar râvnesc.” Eu pe toţi cei care se spovedesc la mine îi întreb: “Vrei să te împărtăşeşti?” Ca să fie o dorinţă!
Slavă Domnului, apropo de subtitlul conferinţei din seara aceasta, cât e darul lui Dumnezeu şi cât e efortul propriu, Dumnezeu lucrează şi să ne lăsăm un pic pe mâna Lui. Este acum această recuperare a unei frecvenţe mai mari la Sfânta Împărtăşanie, care nu e de la oameni, e de la Dumnezeu. Şi se arată în aceea că se împărtăşesc mult copiii. Dar e un dar mare. Important este să ştii de ce te împărtăşeşti. E un dar al lui Dumnezeu, e o mişcare a lui Dumnezeu. După cum ne-a ţinut Dumnezeu departe de Sfântul Potir ani de zile, zeci de ani de zile, ca neam, ne-a ţinut departe tot bunul Dumnezeu. Eu ştiu în sat la mine oameni curaţi, sfinţi, nu ca noi, care nu se împărtăşeau decât la Paşti şi la Crăciun, şi după 50-60 de ani, până atunci nu-i împărtăşea nimeni; dar nimeni nu zicea nimic, nu se văitau. Îi împărtăşea Dumnezeu altfel. Şi acum, iată, ne aduce Dumnezeu, slavă Domnului, spre Sfânta Împărtăşanie mai mult.
Extas din conferința cu tema „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal”, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman.