
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Ne întrebăm adesea, câte șanse ne mai dă Dumnezeu ca să trăim cum vrem, după cum ne pare nouă că este bine. Dar ne-am întrebat, oare, câte șanse I-am dat noi Lui? Câte momente I-am oferit ca să ne atingă cu adierea Duhului?
Unul dintre Părinţii primelor veacuri, nu îmi amintesc cine, a spus că deşi îl numim pe Dumnezeu Creatorul, Făcătorul nostru şi îl chemăm cu atâtea alte numiri care-L arată a fi într-o atât de mare măsură deasupra noastră, toate aceste numiri înseamnă de fapt mult mai puţin decât faptul de a-L numi „Tată” al nostru atunci când îl chemăm Tatăl nostru, fiindcă toate numele cu care îl numim pe Dumnezeu indică o separare şi o îndepărtare, uneori chiar o înstrăinare. Pe când cuvântul „Tată”, „Părinte”, arată o apropiere, o înrudire între El şi noi.
De multe ori, în viața noastră vin multe ispite, clipe grele, momente foarte grele, când cineva îl poate nega chiar și pe Dumnezeu. Și să nu credeți că lepădarea de numele Domnului este numai să spui că nu există Dumnezeu. Însă lepădarea de numele Domnului este și compromisul nostru în păcat. Atunci când spunem: „Nu contează, nu s-a întâmplat nimic…” A încălca cu sânge rece porunca Domnului și a-mi îndreptăți încălcarea este și ea o lepădare…
Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.
Îmi pare rău pentru căderea ta în păcatele de moarte ale desfrânării şi adulterului, dar mă bucur că după ce ai căzut te-ai ridicat. Păţaniile să-ţi fie lecţii şi să ai grijă să nu mai păcătuieşti. Acum te-ai însănătoşit.