Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astăzi l-a slăbănăgit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate mărgi la o spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjăm „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ură a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.
Pocăința nu se rezumă la o spovedanie, fie ea și cu nițele lacrimi. Pocăința nu este fulger sau rachetă luminoasă, ci lucrare continuă, sârguincioasă, a întregii vieți. La fel, spovedania nu este o simplă discuție în doi, rezolvare a nedumeririlor, mărturisire de formă a dificultăților pe care le întâmpinăm cu ceilalți, care nu ne înțeleg și nu ne iubesc atât de mult. Spovedania nu se face dintr-o bună obișnuință, ca să ne meargă bine, pentru că așa e obiceiul, de frică să nu ne pedepsească Dumnezeu și așa mai departe. Spovedania este o nevoie profundă a sufletului care se pocăiește, o mărturisire smerită a greșelilor.
Nu este corect ca cineva să-și schimbe întruna duhovnicul, să aibă doi duhovnici în același timp, să spună câte ceva într-o parte, câte ceva în alta. Acest lucru vădește o mare imaturitate duhovnicească, superficialitate și nestatornicie. Spovedania necesită o anumită pregătire. Tot căutând duhovnicul sfânt și desăvârșit nu ajungem nicăieri. Sfințenia nu este transmisibilă. Duhovnicul cel mai sfânt nu ne poate face nimic dacă noi nu ne străduim. Să nu ne închipuim că dacă avem duhovnici cu renume, ne cresc și acțiunile duhovnicești; mai curând ni se înmulțesc datoriile și ar trebui să ne rușinăm. E bine să căutăm ceea ce este bun și desăvârșit, dar nu să suferim pentru nedesăvârșirea noastră, ca niște formidabili pietiști. Să nu ne temem să ne recunoaștem înfrângerea, neputința, delăsarea noastră.
Nu ne vom osândi că am căzut, ci fiindcă nu ne-am ridicat. Numai diavolul a căzut și nu s-a mai ridicat niciodată. Nu vom fi osândiți, iubiți frați, din cauza că am păcătuit, ci fiindcă nu ne-am pocăit. Recunoașterea sănătoasă a propriei stări de păcat este foarte importantă. Toți sfinții Bisericii noastre au păstrat-o cu statornicie. Acest duh umilit trebuie să fie totdeauna prezent în inima credinciosului care se pocăiește, și cu atât mai mult în ceasul spovedaniei. Să nu așteptăm să fim chestionați, să nu ne fie frică, să nu ne sfim, să nu ne rușinăm, să nu amânăm, să nu ne închipuim că numai crima și furtul sunt păcate. Nici indiferenți, dar nici scolastici; nici temători, nici îndrăzneți. Ar fi multe de spus pe această temă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze, ca nu cumva să plecăm de la scaunul de spovedanie cu păcate în plus, venind și acolo cu pretexte și îndreptățiri despre cât de buni suntem noi și cât de rea este lumea…
Sfântul Siluan Athonitul, în minunatul său cuvânt despre pocăință, scrie printre altele în chip grăitor și insuflat:
„(…) Știu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, ci și Harul Sfântului Duh, care bucură sufletul și-l umple de o dulce și adâncă pace. (…) Nu e minune mai mare decât a-l iubi pe păcătos în căderea sa. Pe sfânt este ușor să-l iubești – el este vrednic (…) Domnul Se bucură de pocăința oamenilor, și toate puterile cerești ne așteaptă să ne desfătăm și noi de dulceața iubirii lui Dumnezeu și să vedem frumusețea feței Sale. (…) Slavă Domnului, că ne-a dat pocăința, și prin pocăință toți ne mântuim, fără excepție. Numai cei ce nu voiesc să se pocăiască nu se vor mântui (…) Iată semnul iertării păcatelor: dacă urăști păcatul, înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale. (…) Fraților, să ne smerim, și prin pocăință vom dobândi o inimă milostivă, iar atunci vom vedea slava Domnului (…) Cel ce se pocăiește cu adevărat e gata să sufere toate necazurile (…) Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. (…) Aș vrea să învăț doar smerenia și dragostea lui Hristos, ca pe nimeni să nu supăr, ci să mă rog pentru toți ca pentru mine însumi.”
Consider – cu smerenie – că aceste cuvinte ale Sfântului Siluan concentrează tot ceea ce am spus mai devreme. Puteți să dați uitării așadar, dacă doriți, cele zise mai înainte. Amintiți-vă însă totdeauna că cel ce se luptă cu păcatul primește Har și binecuvântare de la Dumnezeu. Să urâm păcatul și să-l iubim pe păcătos, cum spune și Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu se bucură de pocăința noastră, iar atunci vom trăi și noi adevărata bucurie. Semnul că Dumnezeu ne-a iertat este ura împotriva păcatului. Iertarea este o trăsătură distinctivă a celui ce se pocăiește cu adevărat.
Nădăjduiesc că nu v-am obosit și nici nu i-am făcut să se căiască [prin cuvântul despre pocăință] pe distinșii și iubiții organizatori care ne-au invitat, dându-i de rușine. Rugați-vă să ne continuăm cu nădejde călătoria minunată în apele adânci ale pocăinței, călăuziți de Domnul, Mântuitorul și Izbăvitorul nostru, la limanul liniștit al mântuirii noastre, pentru rugăciunile tuturor sfinților și ale Născătoarei de Dumnezeu. Amin.”
(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenița, 2016)